Grand Canyon, Arizona, SUA
Mar 192012
Mar 122012
Destinaţie SUA, Episodul 1
M-am decis să fac o scurtă pauză de la postările despre vacanţa în Australia dar nu vă temeţi, voi reveni în curând cu noi poveşti. Pauza se datorează faptului că am hotărât să scriu prima postare din ceea ce sper să devină o serie despre destinaţiile turistice din S.U.A. Idee mi-a venit de la o discuţie pe un alt blog de travel în care cititorii blogului răspundeau la întrebarea “Ce destinatii populare nu va atrag?” O gramadă din cei care comentaseră menţionau că nu se simt atraşi de continentul nord american. Dat fiindcă am locuit în SUA vreme de mulţi ani şi am călătorit în lungul şi în latul ţării ori de câte ori am avut ocazia cred că mulţi dintre călătorii români au idee greşită despre ce se poate vedea în ţara de peste ocean. Mulţi au senzaţia, bazată probabil pe filmele şi serialele tv americane, că SUA este alcătuită din New York şi Los Angeles, Grand Canyon şi cam atât. E adevărat că New York-ul şi Los Angeles sunt o faţetă a Americii, dar pe lângă ele mai sunt nenumărate lucruri de văzut în SUA, locuri de o frumuseţe unică şi care merită vizitate. Drept care m-am decis să scriu o serie de postări despre destinaţiile turistice americane, pentru că sunt de părere că SUA are multe de oferit şi oricât ai fi de mofturos e imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi placă. La urma urmei e o ţară mare cât aproape un continent.
M-am gindit să încep această serie cu un loc care mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât după vizita iniţială m-am mai reîntors de trei ori: Parcul Naţional Valea Morţii (“Death Valley National Park”). Valea Morţii e situată în sud estul Californiei, la graniţa cu statul Nevada, fiind unul dintre cele mai interesante locuri de vizitat din sud-vestul Americii. Parcul deţine un număr de recorduri: cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 m sub nivelul mării în punctul numit Badwater), recordul celei mai ridicate temperaturi din emisfera vestică 56.7 °C înregistrat pe 10 iunie 1913 şi a doua valoare de pe glob după cea de 57.8 °C înregistrată în Aziziya, Libya pe 13 septembrie 1922. Este deasemeni locul cu cea mai scăzută umiditate din emisfera vestică.
Prima mea intilnire cu Valea Morţii a fost în octombrie 2001 când aşteptând să-mi iasă viza de lucru şi neputând să ies din SUA (de fapt de ieşit puteam ieşi că nu mă oprea nimeni, problema era că nu puteam reintra) am decis să-mi folosesc săptămâna de vacanţă explorând sud-vestul ţării. Aşa că am plecat într-o excursie cu maşina de la San Francisco la Death Valley, Las Vegas, Grand Canyon şi înapoi în San Francisco. A fost primul meu contact cu “vestul sălbatic” al Americii, cel descris în cărţile pe care le citeam în copilărie şi văzut în multele filme western. În anii care au urmat acestui prim contact am explorat zona de sud-vest de câte ori am avut ocazia, bucurându-mă de frumuseţea locurilor, cu atât mai mult cu cât mă gândeam deja să părăsesc California deci ştiam că locurile pe care le vedeam nu-mi vor fi întotdeauna aproape. Ultima dată când am trecut prin Valea Morţii a fost în noiembrie 2009, când am intrat în parc venind din direcţie opusă decât de obicei, respectiv dinspre Las Vegas. Ceea ce nu a contat pentru că indiferent de direcţia din care vii în momentul în care ajungi în vale esti pur şi simplu uimit de relieful spectaculos, care trece de la înălţimile munţilor Sierra la un peisaj deşertic, o vale aproape lipsită de vegetaţie de jur împrejurul tău cât vezi cu ochii cu munţii înzăpeziţi în fundal. Ai senzaţia că ai lăsat lumea dezlănţuită undeva în spate şi tot ce poţi vedea în jur e un peisaj golit de detalii, cu excepţia drumului care se pierde la orizont. La fel de bine ai putea să te afli pe o altă planetă, într-un alt sistem solar. Şi totuşi, în ciuda deşertăciunii aparente ai multe lucruri de văzut în Valea Morţii. Canioane, cratere, roci colorate, dune de nisip, ruinele unor oraşe de mult părăsite, locuri de belvedere, până şi roci care se mută singure din loc. Valea e şi locul perfect pentru cei care caută solitudinea. Chiar dacă unele puncte de atracţie par ceva mai aglomerate, dacă te îndepărtezi puţin de ele dintr-o dată realizezi că eşti singur, că nu se vede nici o altă maşină, că eşti în conjurat de zeci de acri de teren pe care nu întâlneşti nici un suflet omenesc.
După cum am menţionat mai sus, deşi la prima vedere ai senzaţia că nu e nimic de văzut în Valea Morţii, realitatea e cu totul alta. Înşir mai jos câteva locuri care mie mi s-au pârut că merită a fi vizitate.
Zabriskie Point (Punctul de belvedere Zabriskie)
Auzisem de Zabriskie Point dintr-un film de Antonioni care poartă acelaşi nume. De aici poţi vedea dealurile galbene care alcătuiesc Golden Canyon (Canionul Aurit) şi care cândva au constituit fundul unui lac. Locul poartă numele lui Christian Zabriskie, o figură importantă în extragerea boraxului, care s-a practicat în vale în anul 1880.
Artist’s Drive and Artist’s Palette (Circuitul Artistului şi Paleta Artistului)
Artist’s Drive e un traseu de nouă mile care trece pe lângă nişte dealuri viu colorate. Sedimentele de culoare roşie, galbenă şi roz sunt datorate sărurilor de fier, cele verzi provin de la depozitele de mică iar cele mov sunt datorate manganului. Pe la jumătatea circuitului se găseşte Artist’s Palette, locul cel mai frumos de pe întreaga rută.
Stovepipe Wells Sand Dunes (Dunele de nisip Stovepipe Wells)
Aflate la mică distanţă de oaza de la Stovepipe Wells, dunele de nisip sunt continuu recreate de vânturile care poartă nisipul din munţi şi îl depozitează aici. Pot fi explorate cu piciorul iar în timpul iernii dunele sunt pline de sandboarders.
Devil’s Golf Course (Terenul de golf al diavolului)
Devil’s Golf Course e un câmp imens de cristale de sare care în trecut erau fundul unui lac. Când apa s-a evaporat au rămas cristalele de sare care, ca şi în cazul dunelor, sunt continuu recreate atunci când apa sărată este adusă la suprafaţa de acţiunea capilară. Datorită căldurii apa se evaporă, lăsând în urmă noi cristale de sare. Dacă te îndepărtezi un pic de parcare poţi auzi zgomotul pe care îl face sarea care se expandează şi se contractă datorită schimbărilor de temperatură.
Badwater (Apă rea)
Badwater e locul cu cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 metri sub nivelul mării). E şi un loc foarte cald, îmi amintesc că atunci când am vizitat Badwater în iulie aveam pur şi simplu senzaţia că aerul e prea cald ca să poată fi respirat. La Badwater se găseşte o baltă alimentată de un mic izvor, numele locului referindu-se la faptul că apa fiind prea sărată nu e bună de băut. Surprinzător e faptul că în baltă s-a dezvoltat viaţă constând într-un un tip de plantă adaptată la viaţa deşertică, de insecte acvatice şi de un melc miniatural. Dacă te întorci cu spatele la Badwater, privind peste şosea la peretele de stâncă se poate vedea locul unde e marcat nivelul mării.
Dante’s View (Priveliştea lui Dante)
Opus lui Badwater care se află la 85.5 metri sub nivelul mării, Dante’s View se găseşte la 1650 metri pe un vârf din lanţul muntos Armagosa. De aici avem o privire de ansamblu asupra văii înconjurată de munţi.
Ubehebe Crater (Craterul Ubehebe)
Craterul Ubehebe se găseşte în nordul parcului, la mare distanţă de alte puncte de interes. S-a format în urma unei explozii vulcanice acum câteva mii de ani. Există şi o cărare care duce până pe fundul conului.
Şi lista nu se opreşte aici. Dacă aveţi ceva mai mult timp de explorat mai sunt şi Scotty’s Castle, Twenty Mule Team Canyon, the Natural Bridge, Harmony Borax Mines, Devil’s Cornfield, Titus Canyon etc. Există chiar şi un loc numit Racetrack unde pietrele se mută din loc (găsiţi aici un articol în engleză care descrie fenomenul) pe care nu l-am vizitat încă din cauza sfaturilor primite de la centrul pentru vizitatori care am fost avertizaţi că drumul e în stare proastă şi că e posibil să facem pană; cum era deja după-amiază nu ne-am mai încumetat la drum. Un motiv bun ca să merg din nou în Death Valley 🙂 Cel mai mare obstacol în vizitarea parcului îl constituie faptul că distanţele dintre atracţii sunt mari, parcul întinzându-se pe o suprafaţă imensă. Din acest motiv cred că cel mai bine ar fi să petreceţi noaptea în parc sau în “apropiere”, ca să aveţi mai mult timp de explorat. Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Sper că v-am convins şi că dacă vă găsiţi vreodată în sud-vestul Americii să faceţi un ocol şi prin Valea Morţii. În următoarea postare voi vorbi un pic şi despre amănuntele practice ale unei excursii în vale.
Jul 212010
Mar 262007
Hawai’i, Insula Mare, ziua a 5a. Ziua a 5a a fost cea mai plină de evenimente şi cea mai lungă: am plecat dimineaţa devreme de la hotel şi ne-am întors după miezul nopţii. Înainte de plecare m-am uitat pe internet la vreme şi am văzut că şansele de ploaie erau de 50% dar cum mai aveam doar două zile până la plecare şi voiam să mai încercăm o dată să vedem vulcanul ne-am hotărât să mergem. Şi am avut noroc, fiindcă a fost mai bine decât cu două zile în urmă. De data asta am reuşit să vedem cascadele de pe drumul spre Hilo şi ploaia chiar s-a limitat la variante “scurte si pe alocuri”. Prima oprire a fost la cascada Umauma, o cascadă frumoasă în mai multe trepte, pentru care a trebuit să plătim o taxă de intrare fiindcă drumul de acces era proprietatea unei grădini botanice. Se pare că nimic nu e gratis în paradis 🙂 Am admirat cascada, ne-am plimbat puţin prin gradina botanică şi trebuie să recunosc că mi-a placut foarte mult, îşi merita banii. Grădina era plină de plante exotice, multe pe care nu le mai văzusem înainte si altele pe care credeam că le ştiu, dar aici arătau altfel. Când am plătit intrarea am observat că lângă casa de marcat erau nişte sprayuri contra ţânţarilor dar le-am ignorat. Evident că am ajuns să regretăm decizia câteva minute mai târziu când intrasem destul de adânc pe cărare cât sa ne fie lene să ne întoarcem şi-am fost asaltaţi de ţânţari din toate părţile. Aşa că am ieşit din grădina botanică în ritm de breakdance, încercând să scăpăm de ţânţarii care-şi serveau prănzul din membrele noastre. Cam târziu, m-a ţinut scărpinatul până la următoarea oprire, la alte cascade Akaka si Kahuna. Era a treia oară că ne opream la cascadele astea, primele două dăţi nefiind în stare să ne dăm jos din maşină din cauza ploii. De data asta am avut mai mult noroc. Ca să ajungem la cascade am mers pe o cărare prin pădurea tropicală. Cu atâta ploaie, toată vegetaţia era “în floare” ca să zic aşa, adică abundentă şi de un verde aprins, sănătos.
După Akaka şi Kahuna Cristi a hotărât că am văzut destule cascade pe ziua respectivă şi am pornit-o spre vulcanul Kilauea. Ne-am oprit la oficiul turistic să întrebăm unde putem vedea lava (toate parcurile naţionale din SUA au un centru turistic unde poţi afla informaţii despre parc). După centrul turistic ne-am oprit la câteva cratere şi-am făcut nişte trasee scurte şi vreo 100 de poze. Şansele de 50% ploaie se traduceau aici printr-o ploaie măruntă. Mi-a plăcut peisajul arid, lipsit de viaţă, pământul negru şi fumegând; la unul din cratere am văzut şi o urmă de curcubeu. Cam cu o oră înainte de apusul soarelui am condus până la capătul unui drum numit “drumul lanţului de cratere”, am parcat şi am luat-o pe jos. Am trecut pe lângă multe semne care ne avertizau cât de periculos e locul în care ne aflam (modalitatea parcului să se spele pe mâini de eventualele procese). Drumul pavat s-a terminat şi am continuat traseul pe câmpul de lavă. Personalul parcului marcase două trasee pe lavă cu nişte triunghiuri galbene de plastic. Primul traseu era foarte scurt şi se oprea la un loc de belvedere de unde dacă aveai ochii buni puteai vedea lava curgând în ocean. Ne-am hotărât să mergem mai departe şi am luat-o pe celalalt traseu, continuând şi după ce se termina marcajul. La un moment dat am dat de o veche bucată de drum, inclusiv de un semn cu “Nu Parcaţi” care era prins în mijlocul lavei. Am mers mai departe pe câmpul de lavă până când s-a întunecat de tot, moment în care ne-am hotărît să ne întoarcem. Din locul în care eram se vedeau multe râuri de lavă strălucind în noapte. Arăta foarte impresionant aşa că am stat puţin şi ne-am uitat. Pe urmă ne-am mai chinuit un pic genunchii (nu e chiar uşor să mergi pe lavă prin întuneric), ne-am întors la maşină, am cinat la hotelul din parc si am plecat spre hotel. Personalul restaurantului a fost la înalţime; mai întâi ne-au zis că trebuie să aşteptăm o jumătate de oră pentru o masă, dar când au auzit la ce hotel stăm şi că avem de condus 3 ore până acolo ne-au aşezat la masa imediat.
Cascada Umauma
La gradina botanică
La cascada Akaka
Kilauea Volcano
Oct 102006
Următorul obiectiv turistic de pe listă a fost Izvoarele Calde din Mammoth în nordvestul parcului. Izvoarele erau în fapt nişte terase etajate din calcar în nişte culori foarte frumoase. Am parcat maşina şi am pornit la plimbare pe o construcţie de lemn care permitea accesul pâna aproape de terase. Bateria de la aparatul de fotografiat a aşteptat până ne-am depărtat suficient de mult de maşină după care s-a gândit să se ducă la culcare. Aveam o baterie de schimb, dar era la păstrare în maşină. Aşa că mi-au scăpat câteva terase, am fotografiat numai jumătate din ele 🙂 M-am supărat tare rău, mai ales că izvoarele arătau foarte bine. După ce-am înconjurat izvoarele pe toate părţile am pornit pe un traseu către nişte lacuri făcute de castori, unde era posibil sa vedem elani. Traseul era circular şi am avut de mers cam 8 kilometri. N-am avut noroc să vedem elani – mai târziu am citit în ghid că sunt doar 1000 de exemplare în tot parcul, iar avănd în vedere că parcul e imens şansa să vedem elani era foarte mică. În schimb la întoarcerea în Mammoth Village am dat peste o turmă de reni, iar eu ca să mă răzbun pentru ghinionul cu terasele am făcut vreo 50 de poze cu reni. Fiind aproape seară ne-am hotărât să plecăm spre casă. Pe drum am trecut pe lângă un grup mare de oameni, care stăteau pe marginea şoselei căscând gura la ceva. Ne-am oprit să căscăm şi noi gura şi nu mică ne-a fost surpriza să vedem doi ursuleţi jucându-se sub un copac. Mă tot gândeam unde o fi ursoaica, că nu putea fi departe când am auzit pe cineva zicând “Ce mare e” şi până la urmă am văzut-o. Era chiar în vârful copacului sub care stăteau ursuleţii, şi părea că mănâncă muguri. Dacă aveam vreo îndoială că urşii pot să se caţere în copac, pot spune că mi-a trecut.
Sep 282006
English version
În ziua următoare ne-am dus să vedem Grand Teton, un parc naţional la sud de Yellowstone, la vreo 150 de kilometri distanţă. N-am nimerit în cea mai buna zi, atmosfera era ceţoasă şi nu se vedea lanţul de munţi pe care îl vazusem în toate vederile şi pozele de pe web. Dacă ne chinuiam un pic ochii reuşeam să distingem nişte contururi, nişte siluete de munţi ca prin ceaţa. Cred că dimineaţa devreme se mai putea distinge ceva, dar cum prietenii noştri s-au sculat târziu şi a şi trebuit să conducem cei 150 km, am ajuns în Grand Teton abia pe la prânz. Ne-am oprit la Jenny Lake, undeva în sudul parcului, am luat o barcă pâna pe celălalt mal şi am facut două trasee scurte, mai întii către o cascadă (Hidden Falls, Cascada Ascunsă) şi apoi spre un punct de belvedere pe nume Inspiration Point, Punctul de Inspiraţie, de unde se vedea întregul lac. Pe tot traseul erau pancarte care ne atenţionau că urşii sunt prin zonă şi să nu-i hrănim – cine e nebunul care a încercat să-i hrănească? – să nu lăsăm rucsacele pe jos etc. Traseele au fost drăguţe, deşi un pic cam aglomerate. Pe drumul de întoarcere am trecut pe lânga un semn pe care era scris “Continental Divide”, linia de demarcaţie continentală. Ne-am întrebat cu toţii ce o fi aia, se pare că toţi 4 am cam chiulit de la ora de geografie. Ajunsă acasă am citit pe wikipedia ca e “o porţiune de teren înalţată care formează o graniţă astfel încât apa de pe o parte a liniei de demarcaţie se scurge către un ocean iar apa de pe cealaltă parte se scurge către alt ocean, în general de pe cealaltă parte a continentului”. Adică în cazul de fată, apele de la vest de linia de demarcaţie continentală se scurg către Pacific în timp ce apele de la est de linie se scurg în Atlantic.
Ne-am hotărât să nu mai mâncăm de seară în parc, ca în serile anteriore ci să mergem undeva mai aproape de casă în West Yellowstone. Alin ne-a convins să mergem la o pizzerie. Nici eu şi nici Cristi nu ne omorâm după pizza, aşa că am avut de ales între 4 sau 5 feluri de mâncare. Eu am comandat “macaroni and cheese”, varianta americană de macaroane cu brânză. Pe meniu scria că macaroanele cu brânză de la West Wild Pizzeria din West Yellowstone sunt nici mai mult nici mai puţin decât “de renume mondial”. Habar n-am ce or înţelege ei prin renume mondial – poate vine cineva direct de la Paris ca să mănânce macaroane cu brânză în West Yellowstone – dar în orice caz, erau bune. Semănau foarte mult cu macaroanele cu brânză pe care le făcea mama acasă. Macaroanele cu brânză sunt un fel de mâncare foarte popular în US şi cu toate astea a fost prima dată în 10 ani când m-am încumetat să mănânc aşa ceva. Îmi aduc aminte că obişnuiau sa le servească la cantina Intel destul de des dar n-am avut niciodată curiozitatea să le încerc.
Sep 252006
În a doua zi ne-am dus să vedem Marele Canion de Yellowstone. Canionul arăta mai impresionant decât m-am aşteptat. De obicei sunt sceptică când întâlnesc nume ca “Niagara Californiei” sau “Marele Canion de Iowa”. Americanilor le plac statisticile de genul ăsta şi deseori în excursii găsim câte o pancartă pe care scrie “Al cincilea cel mai înalt masiv de la vest de Mississippi”. Sincer, cui îi pasă de lucrul ăsta? Fie iţi place locul respectiv, fie nu. Dacă era cel mai înalt vârf din US atunci da, înteleg. Dar “la vest de Mississippi” sau “la sud de Las Vegas” mi se par nişte repere geografice care nu merită menţionate. Am încheiat paranteza. Ne-am petrecut toată ziua mergând pe marginea canionului, oprindu-ne din loc în loc la punctele de belvedere de pe ambele parţi ale canionului, căscând gura la cele doua cascade formate de râul Yellowstone, cascade care poartă nişte nume pline de imaginaţie: Cascada de Jos şi Cascada de Sus. Cu o zi înainte avusesem o discuţie cu Cristi, care mi-a zis că le-am arătat ce e mai bun în prima zi şi că tot ce o să le arat în restul săptămânii o să fie mai neinteresant (eu fiind cea care a făcut programul pe zile şi care a decis ce vedem şi în ce ordine). Dar cu toţii au fost de acord că Marele Canion era un loc deosebit, care merita văzut. Am avut noroc şi de o zi însorită, proastă pentru facut poze (prea multă lumină), dar excelentă în rest.
Sep 242006
Cazarea noastră în West Yellowstone a fost o casă mult prea mare pentru 4 oameni, dar cum am plătit la numărul de persoane a ieşit mai ieftin decât la hotel. Casa avea 4 dormitoare, 2 la etaj si 2 la subsol, 3 băi (câte una pe etaj) şi o sufragerie mică plus o bucătărie la parter. Avea şi televizor şi un grătar cu gaz cu care ne-am distrat serile. Însa partea cea mai bună a fost amplasamentul: casa era foarte aproape de intrarea în Yellowstone aşa că n-a mai trebuit să conducem suplimentar ca să ajungem la intrarea în parc. Oricum parcul era imens şi ne-am petrecut mare parte din excursie în maşină.
În prima zi în Yellowstone ne-am dus să vedem gheizerele. Am început cu cel mai renumit dintre ele, pe nume Bătrânul Credincios (Old Faithful). Bătrânul Credincios e cea mai populară atracţie din parc şi toată lumea se opreşte să o vadă. Numele i se trage de la faptul că erupe foarte regulat cam odată la 80 de minute, fiind cel mai previzibil gheizer din parc. Bazându-se pe durata ultimei erupţii, personalul parcului poate să determine când va avea loc următoarea erupţie. Am ajuns la gheizer cu vreo 10 minute înainte de ora la care se estimase că o să erupă, aşa că n-a trebuit să aşteptam prea mult. O mulţime de oameni aştepta cu răbdare erupţia într-o tăcere completă de parcă aşteptau o minune cerească iar vocile noastre ar fi stricat efectul. Gheizerul a început să scoată nişte abur şi să împroaşte un pic de apă după care a erupt într-o coloană înaltă de apă şi abur. În câteva minute totul s-a terminat şi lumea a început să se îndrepte către parcare.
Noi în schimb ne-am hotărât să urcăm până la un loc numit Observation Point – Puncul de Observaţie de unde se vedea întregul bazin superior de gheizere. Pe cărare am trecut foarte aproape de un bizon. Bizonii erau foarte numeroşi în zonă cu vreo 150 de ani în urmă dar au fost vânaţi până aproape de extincţie spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. În zilele următoare am văzut foarte mulţi bizoni – parcul e plin de ei – aşa că bănuiesc că nu mai sunt pe cale de dispariţie. De la Punctul de Observaţie am pornit în jurul bazinului de gheizere pe o cărare de lemn care făcea înconjurul bazinului. Am admirat o grămadă de gheizere mici si mari, înconjuraţi pe tot parcursul de un miros de ou stricat. Gheizerul Castel a început să erupă şi a erupt vreme de vreo jumătate de oră. Bătrânul Credincios a început şi el să erupă din nou. După traseul ăsta ne-am oprit la hanul Batrânului Credincios (Old Faithful Inn).
Hanul e făcut din bârne de lemn şi arată foate rustic. A fost construit pe la începutul secolului 20. Arată foarte impresionant înăuntru aşa că holul hanului era plin de fotografi toţi cu aparatele îndreptate în sus. Am decis să mâncăm la restaurantul hotelului şi împreună cu Laura ne-am dus să facem rezervări. Fata de la rezervări avea un ecuson pe care scria “Petro Nela. Romania” aşa că am început să vorbesc cu ea în română. Venise în Yellowstone cu un contract temporar de muncă şi a fost foarte uimită să ne audă vorbind româneşte. Părea că se bucură foarte mult că a întilnit pe cineva din Romania. Din păcate n-am vorbit prea mult fiindcă în spatele nostru era o coadă lungă de oameni care aşteptau pentru rezervari aşa ca i-am spus la revedere repede. La masă Cristi şi Alin au încercat să fie creativi şi şi-au comandat bizon şi ren, dar mielul meu s-a dovedit mult mai bun. După masă ne-am dus sa vedem asfinţitul la bazinul de gheizere de mijloc.
Sep 202006
English version
Ketchum n-a fost inclus în planul iniţial, dar un prieten ne-a convins că merită să-l vedem, aşa că am decis să facem un mic ocol. La ieşirea din Twin Falls am dat peste un câmp plin de steaguri americane, în frunte cu un panou mare pe care scria “Memorialul steagului”. Ne-am adus aminte ca a doua zi urma să fie 11 septembrie, memorialul fiind probabil ridicat în cinstea evenimentului. Mulţimea de steaguri fluturânde arăta frumos şi îmi pare rău că n-am oprit să facem poze. Ketchum a fost dezamăgitor. Arăta foarte similar cu Tahoe City, CA unde mergem noi la ski iarna. O staţiune de munte americană tipică. Partea bună a fost că am mâncat afară, la un restaurant cu terasă pe acoperiş, ceva rar în SUA unde nu prea se obişnuieşte să mănânci în aer liber. După prânz am mai condus înca vreo jumătate de oră la nord de Ketchum printr-o zonă de deal şi de munte plină de brazi, pe nume Sawtooth National Recreational Area. Până la urma am decis că ne-am făcut o idee aşa că ne-am întors la traseul nostru iniţial.
Din loc în loc pe şosea erau semne marcând “locuri de interes istoric”, în fapt traseul urmat de emigranţii din est în secolul 19 ca să ajungă în vestul SUA. Următoarea oprire pe care am făcut-o a fost la “Craterele de pe lună” un alt loc desemnat ca monument naţional. Craterele au fost o surpriză placută, locul arăta foarte interesant în opinia mea. O câmpie imensă plină de lavă întărită în forme care de care mai ciudate. Drumul spre crater era o şosea prăfuită ceea ce făcea ca locul să arate şi mai ciudat şi departe de lumea dezlănţuită. Sper să nu apară vreun orăşel acolo care să strice tot efectul. Vulcanul care produsese craterele e inactiv, ultima erupţie având loc acum vreo 2000 de ani, dar am citit pe una din pancartele plantate de îngrijitorii parcului că geologii cred că e posibil ca zona să devină activă la un moment dat. Un drum de 11 km permite accesul la o mică porţiune din crater, aşa că am avut ocazia sa admirăm tot felul de cratere si conuri vulcanice si chiar să excaladăm printr-un tunel creat tot de lavă. Ne-am învârtit prin parc vreme de vreo 3 ore în care am făcut mici trasee şi ne-am plimbat prin peşteri. Am făcut tone de poze (din care nu mă îndur să şterg acum, aşa că în curând va trebui să cumpărăm alt hard). Când a început să se însereze ne-am urcat în mașină și am plecat la drum spre West Yellowstone.
Sep 182006
Prima zi din excursie n-a fost cine ştie ce. Am condus cam 1100 de kilometri, trecând din California în Nevada şi pe urmă în Idaho, oprindu-ne în Twin Falls, Idaho. Plecaţi din Sunnyvale California pe la 10 dimineaţa, am ajuns în Twin Falls noaptea pe la 11, după ora locală. Ne-am oprit pentru prânz la un fast food pe marginea şoselei, unde am mâncat un pui groaznic. Pe drum am petrecut timpul vorbind cu Laura si Alin, cu care nu ne văzusem de patru luni, aşa că am avut o groază de povestit. Peisajul din jur a fost poate un pic cam monoton, dar era ceva ce nu vedem prea des, aşa că nu ne-am plictisit. Nevada arată ca partea deşertică din sudul Californiei, unde am tot fost în cei şase ani de locuit aici. Câmpuri galbene, de iarbă arsă de soare se întindeau până la orizont. Ici si colo vaci negre contrastau frumos pe galbenul câmpiei. Din loc în loc am întâlnit câte un cazino, undeva în mijlocul câmpului, la mare distantă de orice altă aşezare omenească, şi ne tot întrebam între noi, cine vine până acolo doar ca să joace la ruletă. Parcările erau pline deci clienţi există. Eram destul de obosiţi când am ajuns în Twin Falls aşa că ne-am dus repede la culcare.
A doua zi am reuşit să ne urcăm în maşină gata de plecare pe la 10 dimineaţa. Motivul pentru care am făcut oprirea în Twin Falls a fost cascada Shoshone. Nu mă aşteptam la mult, fiindca înainte de a pleca la drum am apucat să citesc undeva că cascada arată cel mai bine în aprilie, când debitele de apă sunt maxime, dar că pe timpul verii debitul scade considerabil fiindcă apa e redirecţionată pentru irigaţie. Probabil că septembrie e chiar cel mai prost moment al anului pentru văzut cascada. Am văzut poze cu Shoshone pe web si arătau foarte bine, dar am bănuit că pozele erau făcute în primavară, şi probabil şi în anii cu debite mai mari. Intrarea în parcul cu cascada e la vreo 4 kilometri de strada principală din Twin Falls. Odata ajunşi am primit şi o broşură unde cascada era descrisă ca fiind – cum altfel? 🙂 – “Niagara Vestului”. Ba chiar scria acolo şi că Shoshone e mai înaltă cu 15 metri decât Niagara. Din păcate bănuielile mele s-au adeverit. Cascada nu arăta deloc ca în pozele de pe web. Arăta drăgut dar nu foarte impresionant, oricum departe de imaginea Niagarei. Am făcut câteva poze şi am pornit la drum spre Ketchum.
