Lunea viitoare America sărbătoreşte Ziua Preşedinţilor, una dintre cele 10 sărbători federale anuale. De data asta vom sta acasă, un lucru neobişnuit dacă e să ne luăm după ultimii ani. În astfel de ocazii lunea este liberă, iar un weekend de 3 zile însemna o ocazie să mergem într-o excursie mai lungă, la cel puţin 200 de mile distanţă de casă. Să luam ca exemplu ultimii 4 ani. De Ziua Preşedinţilor 2003 am mers în Death Valley, un parc naţional la sud-est de San Francisco. Ne-am decis să mergem în ultimul moment, aşa că n-am mai găsit cazare nici în parc, nici în apropierea lui. Singura cameră rămasă liberă pe o rază de 60 de km s-a dovedit să fie o cameră de fumători la un motel din Beatty, Nevada. Noi nu fumăm, dar dat fiindcă am crescut în România suntem destul de toleranţi la fum (chit că 10 ani de America ne-au redus din toleranţă). Dar camera asta s-a dovedit peste puterea noastră. Toate lucrurile din cameră erau impregnate cu un miros greu de tutun, incluzând noptierele, lămpile, cearceafurile, baia, până şi telecomanda de la tv duhnea a fum. Dar am suportat totul cu stoicism mai ales că ducându-mă până la recepţie am observat că în decurs de 5 minute au intrat cel puţin 10 oameni să întrebe dacă mai sunt camere libere. Cel puţin noi aveam unde dormi în noaptea respectivă.
În 2004 ne-am dus să vizităm nişte prieteni în Long Beach lângă Los Angeles. Prietenii noştri urmau să plece într-o călătorie mai lungă şi fiind ocupaţi cu pregătirile n-am apucat să-i vedem mai deloc. Nu era prima noastră vizită în Los Angeles, dar în toate excursiile precedente stătusem cu prietenii şi nu apucasem să vedem părţile turistice ale Los Angelesului. Aşa că Ziua Preşedinţilor 2004 am petrecut-o pe Bulevardul Hollywood, la Teatrul Chinezesc al lui Mann şi pe Mulholland Drive. Ce-mi amintesc cel mai bine din Los Angeles e că indiferent ce voiam să facem ajungeam în cele din urmă în maşina pe autostradă, aşteptând în trafic. Los Angelesul mi-a rămas în minte ca o junglă de asfalt continuă, şerpuind printr-o suburbie continuă.
Ziua Preşedintilor 2005 ne-a găsit în parcul naţional Joshua Tree. A plouat mult dar ne-am descurcat să facem câteva trasee şi să fotografiem cactuşi. În a doua zi ni s-a stricat maşina şi a trebuit să ne întoarcem în San Francisco conducând cu 40-50 de mile la oră pe o autostradă pe care limita minimă de viteză era 70. Ne-a luat 9 ore să ajungem acasă.
Iar anul trecut Ziua Presedinţilor ne-a prins în Patagonia, la gheţarul Perito Moreno. Excursia în Argentina a fost una de care întotdeauna o să-mi aduc aminte (poate o să mai scriu despre asta).
Anul ăsta stăm acasă.
