Hawaii – Călătoare

Apă şi foc

Mar 262007

Hawai’i, Insula Mare, ziua a 5a. Ziua a 5a a fost cea mai plină de evenimente şi cea mai lungă: am plecat dimineaţa devreme de la hotel şi ne-am întors după miezul nopţii. Înainte de plecare m-am uitat pe internet la vreme şi am văzut că şansele de ploaie erau de 50% dar cum mai aveam doar două zile până la plecare şi voiam să mai încercăm o dată să vedem vulcanul ne-am hotărât să mergem. Şi am avut noroc, fiindcă a fost mai bine decât cu două zile în urmă. De data asta am reuşit să vedem cascadele de pe drumul spre Hilo şi ploaia chiar s-a limitat la variante “scurte si pe alocuri”. Prima oprire a fost la cascada Umauma, o cascadă frumoasă în mai multe trepte, pentru care a trebuit să plătim o taxă de intrare fiindcă drumul de acces era proprietatea unei grădini botanice. Se pare că nimic nu e gratis în paradis 🙂 Am admirat cascada, ne-am plimbat puţin prin gradina botanică şi trebuie să recunosc că mi-a placut foarte mult, îşi merita banii. Grădina era plină de plante exotice, multe pe care nu le mai văzusem înainte si altele pe care credeam că le ştiu, dar aici arătau altfel. Când am plătit intrarea am observat că lângă casa de marcat erau nişte sprayuri contra ţânţarilor dar le-am ignorat. Evident că am ajuns să regretăm decizia câteva minute mai târziu când intrasem destul de adânc pe cărare cât sa ne fie lene să ne întoarcem şi-am fost asaltaţi de ţânţari din toate părţile. Aşa că am ieşit din grădina botanică în ritm de breakdance, încercând să scăpăm de ţânţarii care-şi serveau prănzul din membrele noastre. Cam târziu, m-a ţinut scărpinatul până la următoarea oprire, la alte cascade Akaka si Kahuna. Era a treia oară că ne opream la cascadele astea, primele două dăţi nefiind în stare să ne dăm jos din maşină din cauza ploii. De data asta am avut mai mult noroc. Ca să ajungem la cascade am mers pe o cărare prin pădurea tropicală. Cu atâta ploaie, toată vegetaţia era “în floare” ca să zic aşa, adică abundentă şi de un verde aprins, sănătos.

După Akaka şi Kahuna Cristi a hotărât că am văzut destule cascade pe ziua respectivă şi am pornit-o spre vulcanul Kilauea. Ne-am oprit la oficiul turistic să întrebăm unde putem vedea lava (toate parcurile naţionale din SUA au un centru turistic unde poţi afla informaţii despre parc). După centrul turistic ne-am oprit la câteva cratere şi-am făcut nişte trasee scurte şi vreo 100 de poze. Şansele de 50% ploaie se traduceau aici printr-o ploaie măruntă. Mi-a plăcut peisajul arid, lipsit de viaţă, pământul negru şi fumegând; la unul din cratere am văzut şi o urmă de curcubeu. Cam cu o oră înainte de apusul soarelui am condus până la capătul unui drum numit “drumul lanţului de cratere”, am parcat şi am luat-o pe jos. Am trecut pe lângă multe semne care ne avertizau cât de periculos e locul în care ne aflam (modalitatea parcului să se spele pe mâini de eventualele procese). Drumul pavat s-a terminat şi am continuat traseul pe câmpul de lavă. Personalul parcului marcase două trasee pe lavă cu nişte triunghiuri galbene de plastic. Primul traseu era foarte scurt şi se oprea la un loc de belvedere de unde dacă aveai ochii buni puteai vedea lava curgând în ocean. Ne-am hotărât să mergem mai departe şi am luat-o pe celalalt traseu, continuând şi după ce se termina marcajul. La un moment dat am dat de o veche bucată de drum, inclusiv de un semn cu “Nu Parcaţi” care era prins în mijlocul lavei. Am mers mai departe pe câmpul de lavă până când s-a întunecat de tot, moment în care ne-am hotărît să ne întoarcem. Din locul în care eram se vedeau multe râuri de lavă strălucind în noapte. Arăta foarte impresionant aşa că am stat puţin şi ne-am uitat. Pe urmă ne-am mai chinuit un pic genunchii (nu e chiar uşor să mergi pe lavă prin întuneric), ne-am întors la maşină, am cinat la hotelul din parc si am plecat spre hotel. Personalul restaurantului a fost la înalţime; mai întâi ne-au zis că trebuie să aşteptăm o jumătate de oră pentru o masă, dar când au auzit la ce hotel stăm şi că avem de condus 3 ore până acolo ne-au aşezat la masa imediat.

Cascada Umauma

La gradina botanică

La cascada Akaka

Kilauea Volcano

Un loc de refugiu

Uncategorized 2 Responses »

Mar 222007

English version

Hawaii, Insula Mare, ziua a 4a. În a patra zi de vacanţă Cristi s-a răsculat şi a cerut să mergem la snorkeling după cum îi promisesem din San Francisco (am găsit pe web că traducerea la snorkeling ar fi “scufundare de suprafaţă” sau “scufundare cu tub de respirat”). Frunzărind ghidul de călătorie după un loc bun de snorkeling am aflat că unul din locurile recomandate de autori era foarte aproape de un vechi templu hawaian, Pu’uhonua o Honaunau. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri dintr-o lovitură, vedem templul şi pe urmă mergem la snorkeling. Am trecut din nou pe lângă câmpurile de lavă stropite cu pietre albe, pe lângă aeroport şi orăşelul Kailua, continuând să mergem la sud până când am ieşit de pe autostradă pe un drum care cobora spre ocean. Pu’uhonua o Honaunau se traduce ca locul de refugiu la Honaunau şi în trecut avea rolul de a spăla păcatele celor care încalcau legea. În vechime societatea hawaiană era guvernată de un sistem de legi foarte strict numit kapu conform căruia oamenii puteau fi acuzaţi de crime şi executaţi pentru cauze diverse dintre care unele ridicole cum ar fi “umbra vinovatului a căzut peste persoana şefului”, “vinovatul a mers pe aceeaşi cărare cu şeful” sau “vinovatul a mâncat în prezenţa unei persoane de sex opus” (se mai plânge careva că trăieşte în România anului 2007?). Oamenii credeau că astfel de încălcări ale legii aduceau mânia zeilor şi cu ea foametea, erupţiile vulcanice, valuri uriaşe şi cutremure, aşa că vinovatul era omorât rapid pentru a îndepărta furia cerească. Singura şansă pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de astfel de crime era să ajungă la locul de refugiu, unde preoţii puteau conduce ceremonii care să-i absolve de păcate şi astfel se puteau întoarce la casele lor. Acuzaţiilor nu le era uşor să ajungă în locul de refugiu, fiindcă acesta se găsea chiar lângă palatul regelui, un loc plin de gărzi şi războinici. Astăzi Pu’uhonua o Honaunau e un parc naţional atât de liniştit şi frumos întreţinut că îşi merită numele de loc de refugiu. Ne-am plimbat un pic prin parc, printre palmierii slăbănogi şi reconstrucţiile unor colibe hawaiene, pe lângă zidul care separa locul de refugiu de domeniul regal şi pe lângă un templu din stuf, tot o reconstrucţie a unui templu vechi care obişnuia să adăpostească oasele a 32 de conducători. În mijlocul parcului plaja unui golf mic era plină de broaşte ţestoase care se încălzeau la soare. Am mers pe lavă până la ocean, încercând să găsim peşti în ochiurile de apă formate în golurile din lavă după care ne-am dus la snorkeling pe o plajă chiar la nord de locul de refugiu. Ghidul avea dreptate, locul era foarte bun pentru snorkeling, plin de peşti şi ţestoase. Pe drumul spre casă am mai făcut o oprire, la biserica pictată St. Benedict, o biserică catolică micuţă ai cărui pereţi au fost pictaţi cu scene biblice de către un preot venit tocmai din Belgia în 1899.

Ploaie în luna lui Marte

Uncategorized 1 Response »

Mar 092007

English version

Insula Mare, Hawai’i, Ziua a 3a. Toate cele trei insule hawaiene pe care am fost până acum au un lucru în comun, şi anume partea de vest a insulei e uscată şi însorită mai tot timpul în timp ce partea estică a insulei e …aaa… în ghidul meu de călătorie scrie “verde” dar o să fac eu traducerea, în acest context “verde” înseamnă ploioasă. În Hawai’i diferenţele de temperatură dintre vară şi iarnă nu sunt mari (aici iarna e ca vara ca să-l parafrazez pe domnul preşedinte), dar iarna plouă mai mult, mai ales pe partea estică a insulei. Aşa că pentru cazare am ales un hotel pe partea vestică a insulei, deşi vulcanul pe care voiam să-l vedem e situat exact în partea opusă. Înteleg că ploia e bună la multe, dar nu în vacanţă. În a treia zi ne-am gândit să aruncam un ochi şi în această zonă verde. La starea vremii anunţaseră ceva în genul “ploi scurte pe alocuri” şi m-am gândit ca românu’ că “merge şi aşa” 🙂 dar cred că meteorologii din Hawaii au un simţ al umorului foarte dezvoltat fiindcă la faţa locului s-a dovedit că nu erau ploi scurte ci mai degrabă ploua încontinuu, şi nu era pe alocuri ci mai degrabă peste tot. Mai târziu am aflat că starea vremii e privită de localnici ca un fel de banc bun, fiindcă de fapt anunţul sună la fel în tot timpul anului. Până la urmă, ca să rezum ziua, am condus zeci de kilometri prin ploaie şi ici şi colo am încercat să ne dăm jos din maşină şi să vedem câte ceva. Din păcate în majoritatea locurilor ploua aşa de tare că era imposibil să vezi ceva prin cortinele de apă. Am mers pâna la vulcan sperând că se va opri cândva şi ploaia, dar la vulcan pe lângă ploaie mai era şi ceată aşa că am pornit-o înapoi. Pe drumul de întoarcere, printr-o minune, s-a oprit ploaia vreme de vreo 20 de minute aşa că ne-am dat jos din maşină să vedem două cascade, Pe’epe’e şi Rainbow. După care ploaia a pornit din nou. Ne-am întors pe partea vestică la timp ca să prindem ultimele raze de soare.

Insula Mare, Hawai’i – Ziua a 2a

Uncategorized No Responses »

Mar 072007

English version

Îmi făcusem planuri mari pentru a doua zi în Hawaii, dar a trebuit să le modific din cauza vremii. Iniţial voiam să facem un traseu de 6 kilometri dar când ne-am îndreptat spre punctul de pornire al urcuşului a început să plouă şi s-a aşternut ceaţa, aşa că am întors maşina şi am luat-o spre nord-vestul insulei. Şoseaua a început să urce şi în câteva mile a ajuns la 900m altitudine, care pentru noi înseamnă ceva ca Sinaia, adică brazi, dar în jurul nostru era numai câmpie şi din loc în loc nişte cactuşi. Am trecut prin câteva oraşele (deşi cred că sate ar fi descrierea mai potrivită la mărimea lor) şi ne-am oprit la valea Pololu. Din punctul unde ne aflam se vedea o plajă mică cu nisip negru înconjurată de stânci înalte care se terminau vertical chiar la marginea apei. Cred că faptul că locuim în nordul Californiei m-a răsfăţat un pic fiindcă deşi mi s-a părut frumoasă priveliştea, n-am găsit-o atât de deosebită pe cât era descrisă în ghidul de călătorie pe care îl aveam cu mine. Am mai văzut multe văi ca Pololu în California, pe autostrada 1 între San Francisco şi Monterey, ce e drept nu cu nisip negru . Am coborât în vale, şi când ne-am apropiat de plajă a început să miroasă oribil. Destul de repede am descoperit şi sursa mirosului, o vacă moartă, plină de muşte. Cum o fi ajuns acolo habar n-am. Dacă ar fi fost lângă stânci m-aş fi gândit că a căzut, dar vaca era chiar în mijlocul plajei. Cine ştie, poate a adus-o apa de altundeva. Plaja era plină de pietre, bolovani mari şi mici şi ici şi colo nisip negru, foste pietre vulcanice pe care oceanul le măcinase. Ne-am plimbat un pic pe plajă, am făcut poze şi ne-am hotărât să ne întoarcem. La un moment dat Cristi îmi povestea că a citit un articol despre cum produc plantele metan şi eram aşa de prinsă de subiect şi mintea îmi era în toate parţile (printre altele mă gândeam cum să ocolesc vaca pe cât mai departe fiindcă mirosea ca naiba), că nu m-am uitat unde calc şi m-am trezit pe jos. Din fericire nu mi-am rupt nimic, spre dezamăgirea lui Cristi care se şi visa stând la plajă următoarele zile :)) M-am ales doar cu o bubă mare în genunchi din care curgea sânge. Chestia asta m-a fascinat foarte tare, cred că n-am mai căzut aşa de vreo 10 ani, drept care tot drumul înapoi pe cărare l-am petrecut descântând buba (cred că devin cam ipohondră).

Am luat iar maşina şi am pornit la drum, următoarea oprire fiind în Kapa’au unde am făcut o poză cu statuia lui Kamehameha cel Mare, probabil cel mai mare rege hawaian, cel are a cucerit, pardon, “unificat” toate insulele. De aici am vrut să mergem să vedem un heiau – un templu hawaian – dar nici aici n-am avut noroc. Drumul era nepavat şi plin de gropi pline la rândul lor de noroi şi ne-a fost frică că rămânem cu maşina-n drum. Maşina pe care o închiriasem era destul de înaltă, dar şi gropile erau adânci. Ne-am întors la hotel şi fiindcă mai era ceva lumină afară ne-am plimbat în jurul unor bazine de peşti de la hotelul Mauna Lani. După plimbare ne-am dus să luăm masa pe malul mării, să vedem din nou apusul soarelui.

Hawai’i – A treia oară, dar altfel

Uncategorized No Responses »

Mar 012007

English version

Mulţi dintre prietenii mei ştiu deja – nu e nici un secret la mijloc – că nu mă omor după mersul la plajă. N-aş merge atât de departe încăt să zic că urăsc să merg la mare, de fapt merg benevol la plajă de câteva ori pe an. Atâta doar că dacă am de ales prefer să merg la munte mai degrabă decât la mare. Cristi, bineînţeles, adoră să meargă la mare. De obicei negociem o zi de plajă contra un traseu la munte, ceea ce ne avantajează pe amândoi pentru că până la urmă mergem în ambele locuri.

S-ar putea zice că suntem norocoşi că locuim în California mare parte din an pentru că California are şi plaje şi munţi la numai câteva ore distanţă. Singurul neajuns e că în nordul Californiei nu se poate intra în apă fără un costum special şi ceva curaj. În fapt, în cei şase ani de locuit în California am reuşit să înot în ocean o singură dată; s-a întâmplat la Santa Cruz, două ore de condus la sud de San Francisco. Înotat vorba vine, pentru că nu prea îmi simţeam picioarele din cauza apei prea reci. Probabil că la bătrâneţe va trebui să plătesc pentru această distracţie 😉 Aşa că am reuşit să găsim un alt loc, la 5-8 ore distanţă de San Francisco care are şi plaje şi munţi şi unde putem înota fără să ne congelăm. Prima călătorie în Hawai’i n-a fost plănuită prea mult. Cum nu mă omor după mersul la plajă, n-aş fi ales să mergem în Hawai’i, despre care nu ştiam multe, iar cât ştiam era legat de imaginea unor plaje, ce-i drept plaje cu palmieri. Mai aveam 5 zile de vacanţă din cele 15 zile de vacanţă pe an pe care compania ni le oferea cu generozitate, zile pe care politica companiei le făcea dispărute la încheierea anului. Cum încă mai aşteptam după viza de muncă nu puteam ieşi din America, documentul pe care îl aveam fiind valabil pentru muncă dar nu şi pentru călătorie (de fapt puteam ieşi din America dar nu mă puteam întoarce). Aşa că în momentul când am aflat că nişte prieteni se duceau la o conferinţă în Kauai ne-am hotărît să mergem cu ei. Asta s-a întâmplat în decembrie 2001. M-am apucat să citesc despre Hawai’i şi am aflat ca sunt mult mai multe de făcut pe insule decât stat la plajă. Vacanţa în Kauai a fost super, aşa că ne-am reîntors în Maui în aprilie 2005. De data asta am încercat ceva nou, “snorkeling” şi a început să-mi placă la plajă. După Maui am vorbit cu Cristi că cel mai probabil n-o să ne reîntoarcem în Hawai’i. Am venit, am văzut, mai sunt multe alte locuri care merită vizitate pe lumea asta. Dar pe urmă m-am gândit că mi-ar placea să văd Parcul National al Vulcanilor aşa că după tratative cu Cristi am decis să venim iar în Hawaii, de data asta pe Insula Mare.

Aşa că duminică dimineaţă am luat avionul din San Francisco spre Kona, Insula Mare. La aterizare am avut prima surpriză. Aeroportul e construit în mijlocul unui câmp de lavă, rămăşiţele unei erupţii din 1800. Autostrada Regina Ka’ahumanu, pe care am mers ca să ajungem la hotel, străbate si ea imensul câmp de lavă neagră, stropit ici şi colo cu grafitti din pietre albe cu inscripţii ca “Brandon o iubeşte pe Jenny”. Am ajuns la hotel pe la 5 după-amiază şi cum nu mai era mult timp până la căderea întunericului ne-am găsit un loc pe o terasă pe plajă şi ne-am uitat la apus, bând Mai Tai-uri (altă descoperire din Maui). Fiind a treia oară în Hawaii peisajul insulei ne pare familiar; cu toate astea sunt unele mici diferenţe – şi probabil ca vom descoperi şi altele. Voi mai scrie despre Insula Mare în zilele următoare.

Imaginea lavei la aterizare

Apusul pe plajă