Mar 252017
 

Jaipur, capitala roz a Rajasthanului

Ultima oprire din călătoria mea indiană a fost Jaipur, “orașul roz al Rajasthanului”. De la Agra la Jaipur am mers cu mașina, un drum care durat cam cinci ore și care a început cu o ieșire cu hurducăieli din Agra pe un drum parțial pavat. A urmat trecerea din statul Uttar Pradesh în Rajasthan și odată cu ea o schimbare de atmosferă. Tot India cea incredibilă și haotică, dar una un pic mai curată, un pic mai ordonată, cu drumuri mai bune și cu motocicliști care purtau chiar și căști de protecție. Am oprit de două ori iar una dintre opriri trebuie menționată aici pentru că a fost ceva absolut extraordinar. Într-un sat uitat de lume pe nume Abhaneri, undeva de pe autostradă la drepta, o minunăție: o fântână în trepte, Chand Baori, construită în secolul al IX-lea. 13 etaje, 3500 de trepte, 30 de metri adâncime. Era folosită de către localnici pentru a aduna apa de ploaie și vreme de multe secole a fost principala sursă de apă potabilă din zonă.

Am ajuns în Jaipur după-amiaza și ne-am cazat la Pearl Palace, care nu era chiar un palat ci mai degrabă o pensiune decentă, recomandată prin toate ghidurile turistice. Cum mai erau doar vreo trei ore până la cină am tras o fugă până la Bapu Bazaar, piața principală din orașul vechi. Jaipur a fost fondat în 1727 de către maharajahul Sawai Jai Singh II, care a domnit între 1699-1744. Acesta avea nevoie de o nouă capitală pentru că vechea capitală, Amber, nu mai făcea față populației în creștere, iar în plus exista și un deficit de apă. Majarahajul împreună cu architecții săi au conceput orașul într-un sistem grilă format din 9 sectoare, un plan bazat pe vechea arhitectură hindusă. Ca să-i asigure paza, orașul a fost înconjurat cu ziduri de fortificații solide, străpunse de șapte porți. Jaipur este cel mai mare oraș din provincia Rajasthan și laolaltă cu Agra și Delhi e parte din “Triunghiul de Aur” al Indiei. Orașul a fost pictat roz de Sawai Ram Singh în 1853 în cinstea vizitei prințului de Wales, viitorul rege Edward VII al Angliei, în Rajasthan culoarea roz fiind cea care în mod tradițional simbolizează ospitalitatea. Astăzi Jaipur are în jur de 3 milioane de locuitori. În imaginația colectivă Jaipur este fascinant, fabulos și misterios, capitala unei provincii a cărui cultură feudală veche și trăsături distinctive au supraviețuit până în epoca modernă. Este orașul grădinilor ascunse, a palatelor somptuoase și a fortărețelor în vârf de deal. Este orașul majarajahilor și a maharanilor, al bazarurilor, maimuțelor, păunilor și cămilelor. În același timp pe străzi am regăsit același amestec, deja familiar, de mașini, ricșe, motorete, pietoni și vaci placide, de data aceasta toată activitatea desfășurându-se pe un fundal roz care adăuga parcă o picătură de calm acestui fascinant melanj.

Bapu Bazaar este o adunătură de magazine mai mari sau mai mici în care poți găsi haine, mirodenii, bijuterii, diverse articole de artizanat, lucruri pentru casă, suveniruri etc. Am cumpărat câteva nimicuri pentru acasă încercând să mă tocmesc dar nereușindu-mi prea bine 🙂 Am luat cina pe terasa hotelului, la Peacock Restaurant, care pare a fi cel mai popular restaurant din Jaipur (în momentul in care scriu aceste rânduri este pe locul 3 la “Restaurante în Jaipur” pe tripadvisor cu un număr impresionant – 2250 – de recenzii). Renumele e meritat, mâncarea și servirea sunt bune iar atmosfera este plăcută. La cină restaurantul era arhiplin, cred că fără rezervare nu ai șanse să prinzi o masă.

A doua zi a început cu o vizită la impresionantul fort Amber, o masivă fortăreață ridicată pe culmea unui deal, în satul Amer, aflat la 11 kilometri distanță de Jaipur. Un palat formidabil, construit din piatră galbenă și roz și marmură albă, cu o îmbinare de elemente arhitecturale hinduse și mogule, cu patru niveluri, cu imense curți interioare, zeci de camere, holuri, balcoane, scări interioare și terase, un uriaș labirint gata de a fi explorat. Fortul a fost construit în principal în secolul al 16-lea de către Raja Man Singh I, locul servind vreme de secole drept resedință maharajahilor și familiilor lor. Din afară fortul arată sever, cocoțat în vârful dealului și dominând împrejurimile, masiv și invincibil, dar odată ce treci de porți intri într-o altă lume, una a detaliilor elegante. De la prima curte imensă care era folosită ca loc de paradă și de inspecție a trupelor, la următorul nivel destinat audiențelor publice și de unde poți admira o frumoasă panoramă a împrejurimilor, la nivelul destinat audiențelor private cu un încântător pavilion îmbrăcat în argint și oglinzi având alături o grădină frumos aranjată și în final la ultimul nivel unde se aflau camerele în care se desfășura viața privată a celor care locuiau în fort. Am rătăcit prin fortăreață mai bine de o oră, făcând sute de poze și am părăsit locul cu sentimentul că aș mai fi putut sta acolo ore bune, plimbându-mă prin curțile interioare și prin camerele goale, încercând să-mi imaginez cum arătau atunci când erau locuite.

Întorși în Jaipur ne-am oprit să fotografiem Jal Mahal, un palat abandonat aflat în mijlocul unui lac (Jal Mahal înseamnă în fapt Palatul Apei). A urmat apoi o altă clădire de o frumusețe aparte, Hawa Mahal, Palatul Vânturilor, clădirea simbol a Jaipur-ului, construită pentru femeile din haremul maharajahului, care trăiau închise, neputând fi văzute decât de către stăpânul lor. Palatul Vânturilor e în fapt o extensie a haremului care permitea femeilor să observe viața orașului fără a fi văzute din afară. E o construcție impresionantă din greșie roșie și roz, pe 5 etaje, cu aproape 1000 de ferestre. Îmi pare rău că nu am apucat să urc în Hawa Mahal, să arunc o privire pe una dintre ferestre. Poate data viitoare.

După-amiaza am avut parte de o altă experiență pe care nu cred că o voi uita prea curând. Auzind că voi ajunge în Jaipur, mulți prieteni m-au sfătuit ca neapărat să merg să văd un film indian la Raj Mandir, cea mai faimoasă sală de cinema din India, o construcție roz pe care toate ghidurile turistice o aseamănă cu o bezea uriașă. Deschis în 1976 și cu o capacitate de 1200 de locuri, Raj Mandir este întradevăr un loc care merită văzut. Chiar dacă nu crezi că o să reziști la experiența unui film indian care de regulă durează cam 4 ore (cu pauză) și care are numeroase momente de muzică și dans, tot merită plătit biletul de intrare pentru a vedea impresionantul foaier și sala de cinema. La începutul filmului s-a intonat imnul național și toată lumea s-a ridicat în picioare. Publicul e și el parte din spectacol, contribuind cu propriul sonor, cu aplauze, cu încurajări, cu fluierături, toată lumea pare prinsă în povestea care se desfășoară pe ecran.

Mi-aș fi dorit să fi stat mai mult timp în Jaipur, pentru că n-am apucat să văd pe îndelete tot ce era de văzut. Nu am văzut de exemplu observatorul Jantar Mantar, construit de maharajahul iubitor de astronomie. Cum ziceam mai sus, poate data viitoare.

Cam asta a fost aventura mea indiană. Din Jaipur m-am reîntors în Delhi și de acolo la București. Se zice că India nu le lasă indiferent, că fie o urâști, fie o iubești. Sau de ce nu, sunt sigură că există și oameni care o iubesc și o urăsc în același timp (din motive diferite, evident). Nu știu dacă pot spune că iubesc India, dar știu că vreau să mă întorc pentru că mi s-a părut un loc fascinant din care am văzut prea puțin. Așa că pe data viitoare. Pentru că sper din toată inima să fie și o dată viitoare.

Autostrada spre Jaipur

Chand Baori, fântâna în trepte din Abhaneri

Jaipur

Pearl Palace Hotel

Bapu Bazaar

Pe drum spre fortul Amber

Fortul Amber

Îmblânzitorul de cobre

Fortul Amber

Jal Mahal

Hawa Mahal

Masala Dosa, o specialitate din sud

Raj Mandir

Mar 162017
 

Taj Mahal: În numele iubirii

Călătoria cu trenul de la Varanasi la Agra trebuia să dureze 12 ore dar a durat în schimb 16 ore și jumătate. Am înteles de la alți călători că asta nu e o supriză. În India atât orele de plecare ale trenurilor precum și orele de sosire afișate sunt …orientative 🙂 Nu sunt una dintre persoanele care sunt fanatice cu trenurile, care îți pot numi locomotive, lista specificațiile lor, spune de când o anumită rută e în funcțiune, etc dar îmi plac mult călătoriile cu trenul. Una dintre cărțile mele favorite, pe care o mai recitesc din când în când, e o carte de călătorii numită “Bazarul pe roți” de Paul Theroux (tradusă și în română la Polirom în 2014) care începe așa “Încă din copilărie, … , rar mi s-a întâmplat să aud cum trece un tren fără să-mi doresc să urc în el. Șuieratul acela al locomotivei sună ca un descântec: trenurile seamănă cu niște bazaruri irezistibile, care șerpuiesc fără hurducăituri, indiferent de relieful pe care îl traversează: și cu cât viteza crește cu atât mai binedispus devii”…”Dacă trenul este destul de mare și de confortabil, nici măcar nu-ti trebuie neapărat o destinație; îți e destul să ai loc la fereastra compartimentului și poți să devii unul din acei călători care sunt în perpetuă mișcare, călare pe șine, fără să ajungă și fără să simtă că ar trebui să ajungă vreodată undeva…” În “Bazarul pe roți” Paul Theroux merge cu trenul de la Londra în Japonia și înapoi și o mare parte din carte este dedicată mersului cu trenul prin India. Încă de când am citit cartea pentru prima dată, cu mulți ani în urmă, am visat să merg cu trenul prin India și să văd cu ochii mei o gară indiană. Iar “Varanasi Junction Railway Station” nu m-a dezamăgit. Am regăsit acolo “satul din gară” de care vorbește Theroux în cartea sa.

Trenul nostru s-a numit 14863 Marudhar “Express” și a plecat chiar din Varanasi, ceea ce s-a nimerit bine pentru că nu a avut mare întârziere. Trenurile indiene au 8 clase, deși nu toate sunt prezente pe toate trenurile. Noi am călătorit cu AC-Two tier sau AC2 o clasă care se pare că este preferată de mulți turiști străini pentru că este relativ curată, confortabilă și mai puțin aglomerată. Vagoanele sunt deschise, nu există cușete, cu câte 4 paturi la fereastră, 2 sus, 2 jos și câte 2 paturi suprapuse de-a lungul coridorului. Fiecare set de paturi are o perdea, pentru intimitate (nu că perdeaua ar fi oprit vânzătorii ambulanți care se urcau în fiecare stație cu marfă de vânzare). Un set de așternuturi este inclus în preț. Eu am avut primul patul de sus din vagon ceea ce a însemnat că în loc de 3 vecini am avut doar unul. Două toalete, una turcească, una în stil vestic. După cum mă așteptam cea turcească era un pic mai curată.

Deja se lăsase întunericul când ne-am urcat în tren așa că nu m-a deranjat prea tare că având patul sus nu aveam fereastră. Spectacolul se desfășura înăuntru. Cele 16 ore și jumătate au trecut în fapt destul de repede pentru mine pentru că obosită fiind după ziua caniculară de la Sarnath și după toată agitația plecării am reușit să dorm vreo 10 ore din cele 16. În rest am mâncat, am vorbit cu colegii de compartiment, am citit puțin. La capul patului am avut o priză care spre surprinderea mea chiar funcționa și unde am putut încărca diversele electronice. În compartiment era un grup de indieni care mergeau cu toții la o nuntă. Femeile păreau deja îmbrăcate pentru ocazie, în niște sari-uri frumos colorate. A urmat nebunia gării din Agra, un drum cu mașina întrerupt de o scurtă pauză de cafea iar într-un final am ajuns și la pensiune. “Aman Homestay Guesthouse” aducea puțin cu pensiunile de munte românești și promitea să fie un loc confortabil.

La prima vedere Agra e un oraș urăt. E poluat, murdar, aglomerat, dar spre norocul lui este printre cele mai vizitate locuri din India pentru că aici se găsește unul dintre cele mai încântătoare edificii din lume. Pe care am avut șansa să îl văd cu ochii mei în după-amiaza care a urmat, din acea zi care s-a nimerit să fie chiar ziua mea de naștere 🙂

Pentru mulți oameni Taj Mahal simbolizează India. Este în orice caz, fără tăgăduială, mândria Indiei, și aste pe bună dreptate. Povestea Taj Mahalului, pentru cine nu o cunoaște, este în același timp deosebit de romantică și deosebit de tristă. Shah Jahan a fost unul dintre cei mai carismatici și mai cultivați împărați moguli, care a construind palate și monumente în multe locuri din nordul Indiei. Când nevasta lui favorită, Mumtaz Mahal, a murit în timpul nașterii celui de-al paisprezecelea copil, Shah Jahan a fost atât de devastat încât se zice că a albit peste noapte. În amintirea lui Mumtaz și a iubirii lor, Shah Jahan a hotărât să construiască un mausoleu grandios. Construcția a început în 1632 și a fost nevoie de 20000 de oameni și de 20 de ani până când Taj Mahalul a fost complet. Iar rezultatul este întradevăr uimitor. Nu e de mirare că Taj Mahalul este monument UNESCO și că a fost ales drept una dintre cele “7 minuni ale lumii moderne”. Măiestria cu care a fost construit Taj-ul e absolut uimitoare. Se pare că ridicarea Taj Mahal-ului a golit visteriile împărăției ceea ce a făcut ca unul dintre fii lui Shah Jahan, speriat că nu-i va mai rămâne nimic ca moștenire, să-l întemnițeze pe acesta în Agra Fort. Se zice că din celula sa el a putut să vadă Taj Mahalul până la sfârșitul zilelor.

Unul dintre lucrurile extraordinare în ceea ce privește Taj-ul este că el arată diferit în funcție de ora din zi, pentru că delicata marmura albă de Makrana reflectă schimbările de lumină, astfel că frumosul mausoleu își schimbă culoarea, de la alb la galben, la auriu etc. Există nenumărate studii care speculează motivele care fac ca Taj Mahalul să fie o clădire atât de frumoasă și unică. Pe lângă schimbările de culoare în funcție de lumina zilei, care o fac să arate diferit la răsărit față de apus, noaptea sau în plin soare și pe lângă jocurile delicate de umbre datorate tot luminii, mai este invocată și perfecta ei simetrie în proporții și detaliile măiastre ale fațadei. E greu de descris impactul pe care îl are Taj-ul atunci când îl vezi pentru prima dată. Mai mare și mai grandios decât îți închipui la vederea reproducerilor dar în același timp cu o eleganță dată de proporțiile perfecte și o serenitate diafană datorată marmurei albe strălucind în lumină. Toate superlativele pe care le-ai auzit sau citit înainte de a ajunge aici, toate sunt binemeritate. N-aș putea spune că s-a coborât liniștea când am intrat pe poartă, era și greu pentru că grădinile gemeau de oameni, majoritatea turiști indieni. Dar peste toată agitația m-am simțit vrăjită la vederea ansamblului, și în curând am realizat că pierdusem din explicațiile ghidului pe care îl angajasem la intrare. Efectul de maiestate este amplificat și de amplasamentul clădirii. Mausoleul este flancat de patru minareturi așezate simetric, iar în fața lui o alee largă de access este împărțită în două de un canal cu apă cu niște fântâni. La jumătatea distanței dintre poarta de intrare Dawaza și Taj se găsește o platformă cu câteva bănci de marmură, platformă care a devenit celebră atunci când prințesa Diana a fost imortalizată în fața Taj-ului. În stânga și în drepta mausoleului de marmură albă se găsește câte o moschee din piatră roșie.

Odată ce începi să te aproprii ies in evidență detaliile, fiecare centimetru de marmură părând că spune o poveste. Taj Mahalul apare ca o frumoasă cutie de bijuterii supradimensionată. Încrustațiile constau în modele cu flori, caligrafie, versuri din Coran și modele cu pietre semi-prețioase. Înăuntru mausoleul este mai puțin impresionant. Câteva camere, dintre care cea centrală de formă octogonală, adăpostind replicile sargofagelor lui Mumtaz și Shah Jahan. Sarcofagele adevărate se află dedesupt, într-o cameră inaccesibilă pentru public. Interiorul e mult mai mic decât te aștepți privind clădirea din afară.

Ca multe alte orașe indiene, Agra este foarte poluată iar această poluare a afectat și frumosul Taj Mahal. Marmura albă devine încetul cu încetul gri iar Tajul nu este vizibil din depărtare din cauza poluării. Deși s-au luat unele măsuri – este interzisă construirea fabricilor într-o anumită distanță de mausoleu și automobilele sunt interzise la mai puțin de kilometru distanță – se pare că Taj Mahalul este în continuare în pericol de a fi deteriorat.

După o după-amiază plină, ne-am întors la pensiune unde am urcat pe terasă cu promisiunea că voi vedea Taj Mahalul în distanță. Întradevăr, minaretele erau vag vizibile prin atmosfera gri, amintirea unei zile de naștere cu totul deosebită. Am încheiat seara cu o cină delicioasă gătită de proprietară și de fiica ei.

Gara din Varanasi

Sala de așteptare de la clasa întâi

În tren

Gara din Agra

Camera de la “Aman Homestay Guesthouse”

Panoul cu lucrurile interzise în complexul Taj Mahal

Complexul Taj Mahal

Prima bere după multe zile de abstinență

Cina, gătită de gazdele de la pensiune

Mar 092017
 

Din nou despre Varanasi

În seara celei de-a doua zile în Varanasi am avut șansa să traversez una dintre cele mai absurde intersecții pe care le-am văzut în viața mea. Îmi pare rău că n-am făcut o poză deși nu știu dacă aș fi putut surprinde nebunia momentului. Cam ăsta e Varanasi și prin extensie India… până și traversarea unei intersecții poate fi o aventură 🙂 După cum ziceam și în articolul anterior, la suprafață orașul e haotic, dezorganizat, de-a dreptul murdar. Traficul e turbat și claxoanele te asurzesc, dar odată ajuns pe malul Gangelui și mai ales odată cu venirea serii se așterne liniștea și viața capătă o altă dimensiune. Dedesupt se simte un calm, o seninătate, un ritm de viață care se măsoară nu în secunde sau minute ci în secole. Așa cum, în seara celei de-a doua zile, la vreo jumătate de oră distanță de traversarea menționată mai sus am ajuns într-un colț liniștit numit Jolly Music House unde am asistat la un concert de muzică clasică indiană și la un spectacol de dans Karthak. Dacă de Gange, de ghat-uri și de ruguri auzisem înainte să ajung aici, nu știam că Varanasi este faimos și pentru muzica clasică indiană. Mulți dintre cei mai mari reprezentanți ai muzicii clasice indiene provin din Varanasi, incluzând Ravi Shankar, celebrul cântăreț de sitar afiliat cu Beatles și cu Woodstock. Într-o încăpere simplă, cu pereții decorați cu sitare ne-am așezat pe podea și am ascultat vreme de oră ritmurile vag familiare ale muzicii clasice indiene. Tabla, sitar, mai târziu voce și un instrument ciudat despre care am aflat mai târziu că se numește cutie shruti. Am avut parte si de un “duel” între tablă și sitar, sitarul stabilind ritmul și tabla ținând pasul. Am fost impresionată mai ales de muzicianul de tabla ale cărui mâini se mișcau cu așa o repeziciune că întreg tabloul părea ireal. În a doua jumătate de oră am asistat și la un dans tradițional, pe nume Kathak, unul dintre formele de dans clasic indian. Dansatorul, ale cărui picioare erau înfășurate în niște clopoței, ne-a arătat trei forme distincte de dans Kathak, fiecare dans spunând de fapt o poveste.

Următoarea zi a început dimineața devreme, cu cea mai recomandată activitate turistică din Varanasi, o excursie cu barca la răsăritul soarelui. Toate ghidurile turistice și toate website-urile pe care mi-au picat ochii descriau experiența ca fiind de esențială și poate că am avut noroc dar chiar a fost ceva deosebit de frumos. Am ajuns la ghat-uri când încă se lumina de ziuă. Peste oraș plutea o ceață ușoară dar vizibilitatea era totuși bună. La urcarea pe barcă am cumpărat o ofrandă, un recipient cu o lumânare și câteva flori, pe care trebuia să o aprind și să-i dau drumul pe râu. Era încă destul de frig când ne-am îndepărtat de mal. Râul era plin de bărci cu turiști, cu țoții făcând același lucru ca și noi, privind răsăritul și făcând sute de poze. Soarele a început să se ivească și dintr-o dată totul a devenit magic. Clădirile colorate erau scăldate în lumina aurie a răsăritului. Pe trepte, o activitate febrilă. Ghat-urile fremătau deja de oameni, veniți pentru ritualul de dimineață, mulți indieni în apă până la brâu făcând “puja”, salutând apariția soarelui. Unii se spălau pe cap, pe dinți, alții se bărbiereau, dohbi wallah spălau rufe, pescărușii plonjau în râu, turiștii făceau fotografii. Printre indieni, un turist japonez care se încumetase să intre în apă, primul și ultimul turist pe care l-am văzut spălându-se în Gange în cele câteva zile cât am stat în Varanasi. Dăm drumul ofrandelor pe rău. La Manikarnika Ghat ardeau multe ruguri, acolo activitatea e în toi 24 de ore din 24. Un templu este parțial cufundat în apă, prăbușit se pare sub propria greutate. Parcurgem foarte încet drumul înapoi în timp ce ritmul activității crește. Lumina este divină, farmecul e imposibil de negat.

După plimbarea cu barca la răsărit am revenit la hotel pentru micul dejun. Se anunța o zi cu soare, prima zi cu soare adevărat de când pusesem piciorul în India. Soarele ardea chiar cu forță și m-am bucurat de el din plin, pentru că s-a nimerit să merg la o clasă la un centru de yoga, clasă care s-a ținut pe acoperișul centrului, în plin soare 🙂 M-am felicitat că avusesem inspirația să-mi dau cu cremă de protecție solară înainte să plec de la hotel. După yoga, încă o plimbare de-a lungul ghat-urilor către capul sudic Assi Ghat. După-amiaza a fost una liniștită, petrecută pe terasa pensiunii, unde am avut o sedință de henna. Înainte de cină am avut din nou parte de o cursă maniacală cu tuk-tuk-ul până la restaurant.

În ultima dimineață în Varanasi am făcut o excursie la Sarnath, unul dintre cele patru locuri sacre din circuitul de pelerinaj budist. Aici a ținut Buddha prima sa predică după iluminare. Am vizitat mai întâi situl arheologic și stupa și apoi câteva temple construite de țările în care budismul este o religie importantă: Thailanda, Japonia, Tibet, China, India. Fiecare templu avea un stil arhitectural diferit. Sarnath, ca și Varanasi era plin de pelerini. Întorși în Varanasi, ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a pleca spre gară a fost să cumpăr câteva eșarfe de mătase, cadouri pentru cei de acasă, de un magazinaș din orașul vechi. Varanasi este cunoscut și pentru industria mătăsii și pentru frumoasele sari-uri care se produc aici.

Ca final … Varanasi e un loc care nu are cum să te lase indiferent. Impresiile sunt întotdeauna la superlativ, fie în bine, fie în rău, pentru că da, este multă mizerie și Gangele este foarte poluat. Totuși, murdăria poate fi până la urmă irelevantă în impresia cu care rămâi după ce vizitezi Varanasi. Poți să-ți ții respirația și să fii obsedat să nu calci într-o balegă și să te deranjeze vânzătorii ambulanți care te asaltează din toate părțile, sau poți lua totul în plin ca pe o experiență unică 🙂 Pentru mine experiența a fost de neuitat și cred că în ciuda aerului decrepit și a mizeriei, Varanasi, vorba celor de la Lonely Planet, “nu ia prizonieri”.

Jolly Music House

Varanasi la răsărit

Varanasi de pe terasa pensiunii

Școala de yoga

Bărci la Gange

Simbolul Om (Aum) “sunetul fundamental al Universului”

Nelipsitele vaci

Varanasi de pe terasa pensiunii

Henna

Cina

Sarnath

Prăvălia de mătăsuri

Mar 042017
 

Varanasi, orașul sfânt, orașul pelerinilor: străvechi, șocant, tulburător

După Delhi, următoarea oprire a fost Varanasi, un loc care m-a șocat, m-a tulburat și m-a uluit peste măsură. A fost mai mult decât m-am așteptat – pe toate planurile 🙂 și mai mult decât a părut la prima vedere. Potrivit legendei Varanasi a fost fondat de zeul Shiva acum 5000 de ani și este cel mai important dintre cele șapte orașe sacre (Saptapuri) ale Indiei. Săpăturile arheologice arată că a existat o așezare urbană în Varanasi începând cu 2000 î.H. ceea ce face ca orașul să fie unul dintre cele mai vechi orașe din lume. Aflat pe malul râului Gange (sau Ganga), Varanasi a fost vreme de milenii capitala spirituală a Indiei, orașul etern pentru credincioșii hinduși și centrul pricipal de pelerinaj din India. Credincioșii hinduși vin în Varanasi din toate colțurile Indiei pentru a îndeplini diferite ritualuri religioase, cum ar fi îmbăierea în apele sfinte ale Gangelui, despre care se crede că spală păcatele și purifică sufletul. Este un oraș plin de temple, de ghat-uri – scări aflate pe malul Gangelui și care permit accesul pelerinilor la rău, de clădiri vechi, de alei înguste, de sfinți hinduși și de multe altele. Varanasi nu are atracții turistice propriu-zise, nu sunt locuri de vizitat cu excepția câtorva temple, în rest tot spectacolul se desfășoară pe străduțele orașului vechi și pe malul Gangelui. Un spectacol ar vieții și al morții pentru că hindușii cred că dacă mori în Varanasi vei obține moksha, “eliberarea din ciclul din ciclul infinit de morți și reîncarnări și izbăvirea de suferințele și limitele impuse de existența corporală” (vezi aici). De aceea pe lângă ghat-urile destinate îmbăierii există și două ghat-uri destinate incinerării morților, ritualul de trecere prin care spiritul se detaşează de corp.

De la Delhi la Varanasi, care mai e cunoscut și sub numele de Benares sau Kashi orașul luminii, am zburat cu o cursă Indigo care a plecat de pe aeroportul Indira Ghandi, de la terminalul 1D, destinat zborurilor domestice operate de liniile aeriene low-cost. Nu știu de ce, poate datorită șocului cultural pe care îl simțisem din plin în ultimele două zile, m-am așteptat ca aerportul să fie destul de haotic. În realitate terminalul 1D s-a dovedit a fi curat și destul de bine organizat. Zborul a durat cam o oră și tot cam atât a durat și călătoria cu mașina de la aeroport în oraș, deși aeroportul se află la numai 20 de kilometri de Varanasi. Drumul care lega aeroportul de oraș era încă în construcție, și pe anumite porțiuni se circula pe o singura bandă pe care se îngrămădeau vehicule de tot felul care încercau să se depășească, neținând seama de faptul că nu era loc de depășire. Din cauza construcției norul de praf aproape că ne înghițea iar spectacolul de pe marginea străzii era ca de obicei la un nivel greu de imaginat. În cele din urmă călătoria cu mașina s-a încheiat cu bine și după o plimbare scurtă pe niște străduțe înghesuite, printre tarabe, vaci, motorete și oameni, am ajuns și la pensiune. Pensiunea, Shanti Palace Guesthouse, se afla în centru vechi al orașului, la 2 minute de mers de Gange.

După o scurtă pauză la hotel am pornit agale de-a lungul ghat-urilor spre Dasaswamedh Ghat, unde urma să aibă loc “puja”, ceremonia de seară de pe malul Gangelui, un ritual condus de 5 preoți, fascinant de privit. Treptele erau pline de oameni veniți să asiste la spectacol. Mirosul tămâiei și sunetul incantațiilor, aprinderea focului sacru, caleidoscopul de culori, lumina asfințitului, ofrandele de flori plutind pe râu, totul creează o atmosferă aproape hipnotică, în care am avut pentru prima oară impresia pe care mai urma să o am și în următoarele zile, că Varanasi nu pare atins de trecerea timpului. Oamenii, viața, râul, toate par să fie la fel de la începutul tuturor lucrurilor. Mark Twain spunea foarte frumos despre Varanasi că “Varanasi sau Benares este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda și arată de două ori mai vechi decât toate acestea puse laolaltă”. Pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la vizita lui Twain în 1896.

După ceremonie a urmat o plimbare pe aleile înguste ale vechiului oraș, cina și întoarcerea la hotel, oaza noastră de liniște. A doua zi a început cu o cafea pe terasa pensiunii, unde niște maimuțe în căutare de mâncare încercau să cucerească balustradele în timp ce personalul se chinuia să le alunge. Ne-am plimbat din nou de-a lungul ghat-urilor, care musteau de activitate. Pe lângă câini vagabonzi, vaci masive și capre costelive, pe lângă bărci, rufe întinse la uscat și apele murdare ale Gangelui, un caleidoscop uman impresionant: credincioșii care se îmbăiau, dohbi wallah care spălau rufe, vânzători ambulanți, copii jucând cricket, cerșetori, Shadu (asceții hinduși). Atmosfera și peisajul păreau vag ireale, nu pot să le compar cu nimic, mi-e greu și să mă încumet să le descriu. Poate că fotografiile vor ajuta la captarea momentului.

La Dasaswamedh Ghat am părăsit malul și am continuat plimbarea prin piața orașului vechi și prin labirintul de străduțe înguste, oprindu-ne la cel mai faimos loc de băut lassi din tot Varanasiul, Blue Lassi Shop. Lassi este un iaurt care se poate bea dulce sau sărat. La Blue Lassi Shop lassi-ul este dulce și cu fructe. În meniu erau înșirate zeci de posibile combinații, dintre care m-am hotărât în cele din urmă pentru un lassi cu rodie și nucă de cocos, care a fost delicious și foarte îndestulător. Ne-a fost servit în niște căni de ceramică de unică folosință (prima oară că văd așa ceva). Cum Blue Lassi Shop este în drumul spre Manikarnika Ghat, ghat-ul dedicat incinerărilor, în timp ce așteptam să se pregătească lassi-urile am văzut trecând câteva procesiuni funerare care duceau morții spre ruguri.

Dupa lassi am continuat drumul până la ghat-ul principal pentru incinerare. Mi-am dat seama când ne-am apropiat, datorită stivelor înalte de lemne. Morții sunt cărați pe străduțele orașului vechi până la Gange pe o targă de bambus, înfășurați într-o pânză și acoperiți cu ghirlande de flori. Zona rugurilor e greu de descris, e un amestec de lemne, cenușă, flori și resturi carbonzite, nelipsitele vaci și nelipsiții câini vagabonzi. La Gange morții sunt spălați cu apă din râu, după care sunt duși la rugurile care de obicei sunt pregătite dinainte. Când am ajuns noi erau vreo 3 morți în așteptare. Pentru ca tabloul să fie cât se poate de șocant, la câțiva metri de locul în care se spălau morții și unde era aruncată cenușa plutea o vacă putrezită iar la vreo doi metri de ea un bătrân se îmbâia și doi copii se jucau în apă. La incinerare participă doar bărbații, femeile nu sunt acceptate pentru că plâng și tulbură spiritul celui mort, care poate să se agațe de lumea aceasta în loc să fie eliberat. Nici turiștii nu au voie în zona rugurilor, dar au voie să privească de la niște balcoane aflate la înălțime, ceea ce am făcut și noi. Mă așteptam la un miros neobișnuit dar sincer nu am simțit. Poate am avut noroc. În timp ce stai acolo la balcon ești abordat de diverși inși care îți cer bani fie pentru lemne, fie pentru un spital, fie îți propun să te ducă într-un loc unde se vede mai bine, etcetera, etcetera. Se zice că atunci când nu sunt destui bani pentru lemne morții sunt arși parțial iar ceea ce rămâne nears este aruncat în mama Ganga. N-am avut parte să văd așa ceva, ceea ce mă bucură, oricum este experiența una foarte intensă și fără membre plutind pe rău. Mi se pare totuși impresionant modul în care hindușii acceptă moartea cu calm, ca făcând parte din ciclu vieții. La Manikarnika Ghat nu se fac poze, ceea ce mi se pare un gest de respect.

Un lucru e clar, o vizită în Varanasi nu are cum să te lase indiferent. E aglomerat, extrem de murdar și cu toate astea este una dintre cele mai intense experiențe.

Mai multe despre restul zilelor petrecute în Varanasi în articolul următor.

La pensiune am fost primiți cu un bindi și o ghirlandă

Ghat la apus

Mama Ganga

Ghat-uri la apus

Ceremonia de seară

Cina

Maimuță pe acoperișuri

Rufe la uscat

Shiva

Ghat-uri

Copii jucând cricket

Templu

Dasaswamedh Ghat

Se putea ca partidul comunist să nu fie și el prezent?

Blue Lassi Shop

Feb 242017
 

Delhi: un oraș viu și plin de istorie, trafic nebun și poluare atroce

Pentru mine a doua zi în Delhi a început cu o durere de cap cumplită, ca și în ziua precedentă, durere de cap pe care am pus-o pe seama poluării. Nu aveam să scap de ea decât după plecarea din Delhi.

Capitala politică, culturală și cel mai probabil campioana poluării din India, unul dintre orașele cu cea mai mare densitate de populație din lume și unul dintre orașele cu cea mai mare rată de creștere din Asia, Delhi nu e un oraș ușor de explicat, de înțeles sau de experimentat. De la primele ore petrecute aici, devine evident că orașul e plin de contradicții. Pentru început, Delhi e un oraș care leagă două lumi. Vechiul Delhi, fostă capitală a Indiei islamice, e un amestec de străduțe și alei înguste, aliniate cu case care arată pe cale de a se prăbuși, de bazare pline de culoare și de moschee formidabile. Prin contrast, orașul imperial New Delhi creat de britanici e compus din bulevarde largi, aliniate cu copaci și clădiri guvenamentale impozante. Delhi a fost centrul puterii în India pentru mulți conducători și multe imperii, vreme de aproape un mileniu. Orașul a fost distrus și reconstruit de multe ori și în mod interesant, aceeași conducători au jucat de obicei și rolul de distrugători și pe acel de constructori. Fiecare reîncarnare a orașului a lăsat ceva în urmă iar orașul e plin de rămășițele acestei istorii bogate. Contrastul celor două lumi continuă și pe stradă, unde ultimele modele de mașini nemțești așteaptă alături de ricșe si de tuk-tuk-uri culoarea verde a semaforului iar cerșetorii și bogații împart aceleași trotuare.

A doua zi de explorat orașul a început cu o vizită la Akshardham, sau dacă preferați Swaminarayan Akshardham 🙂 , un complex uriaș care are în centrul un templu hindus. În jurul templului se găsesc tot felul de acareturi, grădini, fântâni muzicale, canale pe care poți merge cu barca, diverse expoziții tematice, restaurant, un loc de joacă pentru copii, nelipsitul magazin de suveniruri etc. Intrarea în templu e gratuită, câteva dintre atracții se plătesc. Akshardam a fost dechis oficial în 2005, după 18 ani de planificare și 5 ani de construcție, fiind rezultatul muncii a 7000 de muncitori și vreo 3000 de voluntari. Accesul e interzis cu aparate foto sau camere video, telefoane mobile, genți, rucsace, mâncare, băuturi, gumă de mestecat și multe altele, practic cu nimic altceva decât propria persoană și un portofel. La intrare am trecut prin detectoare de metale și ni s-a făcut un control sumar deci nu vă gândiți că puteți intra cu vreun articol interzis. Odată intrați a urmat ceea ce avea să devină curând rutină: descălțarea, încălțâmintea în plasă de rafie, depus plasă la garderobă. Centrul complexului este templul uriaș din piatră roz, bogat ornamentat și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu cred că există vreun centimetru pătrat care să nu fie sculptat cu zeități, sfinți, animale sau simboluri hinduse. Pe la 9.30 când am ajuns acolo nu erau încă mulți turiști – oricum mulți mai puțini decât erau cu o zi înainte la templul Baha’i – ceea ce făcea ca atmosfera să fie una de liniște și pace. În jurul templului, o friză uriașă cu elefanți, plină de fabule, legende și tot felul de înțelepciuni legate de elefanți și de relația lor cu oamenii. Vorba unui prieten, cu atâtea pilde, până am înconjurat uriașul templu am devenit alți oameni 🙂

După serenitatea de la Akshardham a urmat cel mai haotic loc de pe pământ și anume Chandni Chowk, strada principală din vechiul Delhi, din care pleacă un labirint aglomerat de străduțe înguste, pulsând de activitate comercială, un bazar care pare că există din timpuri străvechi, cu tarabe și magazine mici, imobile care par gata să cadă și par că sunt ținute vertical de amestecul de cabluri electrice, cu motociclete și ricșe făcându-și loc printre pietoni și marfa expusă la vânzare. Ne-am oprit pentru prânz pe Gali Paranthe Wali, o stradă care există în piață din secolul 19, faimoasă pentru restaurantele specializate în “paratha”. Paratha este un fel de lipie prăjită, cu diverse umpluturi, care se mănâncă cu sosuri. Eu am încercat trei umpluturi, brânză, conopidă și un amestec de legume. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu brânza. Am cerut și un lassi dulce, care la început mi s-a părut că nu se potrivește, dar până la urmă s-a potrivit perfect. A fost una din cele mai bune mese din India, probabil și fiindcă mă dau în vânt după prăjeli. Părea că fiecare străduță are povestea ei și că nu există lucru pe care să ți-l dorești și să nu-l găsești în Chandni Chowk. Unele străduțe sau “galis” erau specializate în anumite mărfuri, de exemplu am mers pe o stradă specializată în articole pentru nunți și petreceri, există o mini-piață de mirodenii, una de haine, pantofi, bijuterii, dulciuri, cărți, fructe și legume etc. Chandni Chowk este probabil locul cel mai congestionat pe care l-am văzut până acum, o experiență în același timp frustantă și fascinantă. E greu de crezut, dar atunci când a fost creată în 1648, Chandni Chowk era cea mai luxoasă stradă din Shahjahanabad, numele sub care era cunoscut Delhi în timpul imperiului mogul. Avea pe mijloc un canal cu apă mărginit de copaci și numai cei foarte bogați își puteau permite să locuiască în casele care mărgineau strada.

După această nebunie senzorială ne-am întors la hotel. A doua zi urma să plecăm spre Varanasi așa că m-am hotărât să continui explorarea orașului. Dar începusem să mă resimt după o noapte aproape nedormită și nu mă simțeam în stare să înfrunt iar traficul nebun așa că mi-am petrecut după-amiaza plimbându-mă prin bazarul din Paharganj, ajungând până la Connaught Place, ocazie cu care am fost nevoită să sprintez ca să pot traversa câteva artere foarte circulate 🙂 Connaught Place e un complex comercial uriaș, construit de britanici în 1931. Complexul constă în niște clădiri cu coloane, așezate în cercuri concentrice, cu un parc în mijloc. Magazinele sunt în marea majoritate branduri internationale gen H&M, Apple Store, Nike etc. Am găsit și un Starbucks, și am băut o cafea să-mi mai treacă somnul.

Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat in Delhi a fost Gurudwara Bangla Sahib, principalul templu sikh din Delhi. Sikhismul este o religie relativ nouă, datând din secolul 15. Adepți ei locuiesc în majoritate în Punjab, existând un stat Punjab în India și unul în Pakistan. Poate cel mai cunoscut aspect al religiei este faptul că bărbații sikh poartă turban, au părul lung și barbă lungă. Ne-am oprit mai întâi la “biroul pentru străini” unde ne-am descălțat și ne-am acoperit capetele și unde ni s-a ținut o expunere, destul de interesantă, despre religia sikh. Am vizitat apoi templul cu cupole aurite, unde se intonau niște imnuri religioase, după care ne-am învărtit în jurul micului lac aflat alături de templu, lac pe care credincioșii sikh îl consideră sfânt. La sfârșit am făcut o vizită într-o bucătărie imensă unde niște voluntari pregăteau mâncarea care urma să fie împărțită de-a lungul zilei tuturor celor care cer.

Ca o concluzie, Delhi e un oraș imens, în care ai nevoie de ore ca să mergi dintr-o parte în alta, o țară în sine, care reprezintă în același timp ce are India mai bun – istorie și tradiție, dinamism și speranță – precum și ce are India mai rău – poluare, sărăcie în unele locuri, mizerie. Este, ca multe alte metropole din Asia, un oraș la răspântii, undeva între tradițional și modern. Orice călătorie în India ar fi incompletă fară o vizită în acest oraș nebun și fascinant. Eu sper să revin pentru că n-am văzut nici pe departe cât voiam să văd din acest oraș unic.

Templul Akshardham

Un elefant pe autostradă

Chandni Chowk

Paratha

Lassi dulce

Desert 🙂

Paharganj

Cina

“Toată băuturile și mâncarea sunt preparate cu apă îmbuteliată”

Paharganj noaptea

Gurudwara Bangla Sahib

Feb 132017
 

Pe vremuri, pe când abia începusem să călătoresc, mă documentam serios înainte de a porni la drum. Situația s-a schimbat în ultimii ani, de cele mai multe ori nu am timp să citesc pe cât mi-aș dori despre o destinație înainte de a mă sui în avion. La fel s-a întâmplat și cu India, despre care am apucat să aflu prea puține înainte de a pleca spre aeroport cu destinația Delhi. Câteva pagini din Lonely Planet, câteva pagini de pe wikipedia și alea citite pe sărite, câteva căutări pe Internet, în special sfaturi practice menite să-mi ușureze adaptarea. Impresiile prietenilor variau pe toată gama de la “cea mai mare mizerie pe care am văzut-o în viața mea” la “cel mai incredibil și unic loc de pe pământ”.

Așadar, Delhi, primele impresii…

Suntem pe punctul de a ateriza dar orașul nu se vede, pare acoperit de o pătură gri. Mă întreb dacă o fi ceață sau poluare, am o bănuială puternică că e vorba de poluare. Ușile avionului se deschid și realizez de la primele guri de aer că am intuit corect. Ajung prima la ghișeurile pentru “viză la sosire” dar mai aveam puțin și îmi petreceam toată vacanța acolo. Din nu știu care motiv, cititorul de amprente nu reușește să-mi citească amprentele. Cred că am încercat fiecare poziție de câte zece ori – erau patru poziții în total. Am aranjat pentru o mașină care să mă ducă la hotel dar când ies nu mă așteaptă nimeni. După vreo 25 de minute, apare și șoferul, un om zâmbitor pe nume Bhuti, care vorbește un fel de engleză din care nu înțeleg mult, deși am trăit atât de mult timp în America și sunt obișnuită cu accentul indian. Îmi explică că a fost trafic. Mașina miroase ușor a transpirație, ca tot orașul se pare, dar mă obișnuiesc repede cu asta. Încerc să conversez cu șoferul dar merge greu. Mai târziu am aflat că e nepalez, dintr-un sat la cinci ore de condus de Kathmandu, că lucrează aici departe de soție și cei doi copii pentru că aici câștigă mai bine. Drumul până la hotel a durat vreo oră. Traficul e nebun. Mașini, motociclete, ricșe, autobuze TATA într-o rână, mult praf, multe tuk-tuk-uri, toate vehiculele pline până la refuz. Cum ieșim din aeroport, la primul semafor apar cerșetorii. O femeie cu un bebeluș în brațe pe stânga, o fetiță de vreo 10 ani cu un bebeluș în brațe pe drepta. Mulți câini vagabonzi, care în mod surprinzător nu arată foarte rău. Unele taxiuri au lipit pe geamul din spate mesajul “This taxi respects women” (“În acest taxi femeile sunt respectate”). Din cauza poluării tușesc și îmi vine întruna să-mi dreg glasul. Ochii mă ustură. Trecem pe lângă o căruță cu niște roți imense și pe lângă o motocicletă încârcată cu 4 băieți. Femeile stau în spate pe motocicletă, cu picioarele pe aceeași parte (nici n-ar putea altfel, că majoritatea poartă sari-uri); sunt impresionată de balansul lor perfect. Văd și copii de 3-4 ani pe motocicletă, ținuți de părinții lor. Nu există culoare, vehiculele trec milimetric unele pe lângă celelalte și toți claxonează. N-am auzit în viața mea atâtea claxoane. Mulți motocicliști au fața acoperită. Într-o intersecție nu merge semaforul și s-a creat un blocaj. Toată lumea încearcă să se strecoare cu mai mult sau mai puțin succes. Unii pasageri din mașinile blocate s-au dat jos și au început să dirijeze circulația. Categoric că Delhi e, după cum îi e și renumele, un atac asupra simțurilor. După un drum lung din București, am avut senzația că am aterizat pe o altă planetă, nu doar un alt continent. O planetă unde ești continuu asaltat de mirosuri noi, de zgomote, de poluarea atroce.

Hotelul se află în bazar, în zona numită Paharganj. Când mașina cotește și intră pe strada principală a bazarului, mă simt copleșită. Spectacolul străzii e brusc la un alt nivel decât ce am avut șansa să văd până acum. Strada e îngustă, șoferul pliază oglinda ca să se poată strecura mai bine. Pe stânga și pe dreapta magazine și tarabe care vând de toate, haine, bijuterii, bagaje, fructe și legume, mâncare de diverse feluri vândută chiar acolo în stradă. Majoritatea mărfurilor sunt prăfuite în ultimul hal, și în general e multă murdărie. Zgomotul e și el amplificat. Citisem că zona e preferata călătorilor “backpackers”, cei cu rucsacul în spate care caută cazări mai ieftine și care își doresc să cunoască pe cât posibil cultura locală. Și ce-i drept în Paharganj ai parte de cultură locală la greu 🙂 Camera de hotel e simplă, dar pare că are toate cele necesare (mai puțin prosop, dar mi-am adus unul). Realizez că n-am mâncat nimic de aproape 20 de ore și mă hotărăsc să iau micul dejun la restaurantul de la etajul întâi din hotel. Prima mea masă în India e alcătuită dintr-o omletă ușor picantă și o cană de cafea neagră. Am dormit doar trei ore noaptea trecută pe avion, dar nu vreau să pierd ziua. Mă hotărăsc să ies și aranjez ca un șofer să mă ducă la templul Baha’i și la grădinile Lodi. Șoferul – Nipu – îmi spune că în India ai nevoie de 3 lucruri ca să conduci o mașină: “good brakes, good horn and good luck” (frâne bune, claxon bun și noroc). 1000 rupii pt 4-5 ore. Cu mine mai sunt 2 fete așa că împărțit la trei vine cam 350 rupii (5 euro) de persoană. Până la templul Baha’i facem cam o oră prin același trafic nebun. La Baha’i – cele mai multe femei pe care le-am văzut până acum. Îmi dau seama dintr-o dată că de la aeroport încoace am văzut puține femei pe stradă. Templul Baha’i e construit în formă de lotus și pare să fie foarte de succes printre localnici. Mulți par veniți cu toată familia, mama, tata, copii, bunici. Multe grupuri de elevi, fete și băieți, desculți și frumos încolonați. La intrare ni se dă o plasă de iută și suntem puse să ne descălțăm și să punem încălțările în plasă. Interiorul e simplu, cu foarte multe bănci unde conform religiei Baha’i oamenii de toate religiile sunt invitați să ia loc și să mediteze. Templul e relativ nou – a fost construit în 1986 – și pare că aduce întrucâtva cu opera din Sydney. E înconjurat de niște grădini destul de bine întreținute.

A doua oprire a zilei a fost la grădinile Lodi, un parc relativ liniștit presărat cu niște monumente funerare care datează din secolul al XV-lea. De cum am intrat în parc și ne-am depărtat un pic de intrare zgomotul traficului a început să se estompeze. Aleile sunt curate și nu e foarte multă lume. Ne plimbăm în pas lejer pe la toate monumentele vreme de vreo oră și jumătate. La un moment dat sunt oprită de niște puști de școală. Vor să se fotografieze cu mine. Nu m-am simțit niciodată atât de exotică 🙂

Întoarsă la hotel am reușit să dorm două ore înainte de cină. La cină ieșim la un restaurant destul de curățel la cinci minute distanță de hotel. Mâncarea – vegetariană – e bună și nu foarte picantă. Hotărâm să comandăm mai multe feluri și să împărțim. Dal Makhani, Aloo Gohbi, Shahi Paneer, Malai Kofta, toate felurile îmi sună familiar. Bazarul e la fel de algomerat și haotic seara ca și în timpul zilei. Seara, în cameră, am dat drumul la televizor. Un canal de știri, urmat de 20 de canale de telenovele indiene, un canal de gătit, altă gramadă de canale cu filme indiene plus o grămadă de canale de teleshopping.

Tuk-tuk-uri în Paharganj

Templul Baha’i

Grădinile Lodi

Bazarul din Paharganj

Recepția hotelului

Bazarul noaptea

Cina