Japonia – Călătoare

Japonia din fugă, episodul 2

May 212017

Mărturisesc că atunci când m-am hotărât să merg în Japonia la sfârșitul lui martie am făcut-o pentru că voiam să văd Japonia în primul și în primul rând. Faptul că s-a nimerit să ajung acolo chiar în momentul înfloririi cireșilor a fost un bonus. Floarea de cireș este considerată floarea națională în Japonia. Japonezii o iubesc pentru frumusețea ei delicată și pentru existență ei efemeră, cuplând această vremelnicie cu mortalitatea și cu acceptarea cu grație a destinului. Simbolul sakura, după cum numesc japonezii floarea, apare des în arta japoneză, în picturi, pe obiecte de ceramică, în poezii și cântece, în film, în manga și anime, ca model pe kimonouri etc. De obicei cireșii înfloresc în Tokyo și Kyoto la sfârșit de martie și început de aprilie și rămân înfloriți în jur de o săptămână. Înflorirea cireșilor este sărbătorită prin hanami (care înseamnă chiar “privitul florilor”) care poate însemna simplul privit al florilor sau un picnic sub cireșii în floare. Hanami datează din perioada Heian (794-1191), fiind iniţiată la curtea imperială. Ulterior s-a răspândit, ajungând în perioada Edo (1603-1868) și la omul de rând. Cât de popular este hanami azi urma să descoperim cu ochii noștrii a doua zi, când am început explorarea orașului cu o plimbare în parcul Shinjuku-Gyoen.

Ajunse la intrarea în parc am stat mai întâi la o coadă lungă la controlul de securitate, unde ne-au fost controlate bagajele, apoi am stat la coadă la niște automate de unde am cumpărat bilete de intrare (200 yeni/persoană aproximativ €1.70). Noroc că în Japonia cozile sunt ordonate și eficiente, așa că în curând am intrat în parc. Prognoza înfloririi cireșilor este o adevărată ştiinţă în Japonia, unde Institutul Meteorologic japonez anunță începând de prin ianuarie înaintarea frontului sakura de la sud la nord. Se pare că anul acesta temperaturile au fost mai scăzute ceea ce întârziase cu câteva zile înflorirea cireșilor. Din cei 1500 de cireși cu care se laudă parcul, majoritatea, timidă, își aștepta încă rândul. Am găsit însă și câțiva cireși înfloriți, toți înconjurați de o armată de lume cu smartphone-uri care imortaliza în extaz florile de cireș. Ne-am oprit și noi, ca toți ceilalți, la primul cireș înflorit, am făcut poze din vreo 50 de unghiuri și am pornit mai departe să explorăm restul parcului, încercând să ne orientăm după o hartă în japoneză, pentru că nu găsisem una în engleză. Mulțimea s-a mai subțiat pe măsură ce ne-am îndepărtat de intrare. Al doilea cireș în floare întâlnit avea o mulțimea de fani mai mică, al treilea una și mai mică etc. În plimbarea noastră am dat peste un domn cu un obiectiv impresionant care fotografia cu răbdare fiecare floare de cireș în parte și care părea să-și fi dedicat întreaga zi acestei activități. Am dat și peste câțiva oameni mai tradiționaliști care își aduseseră șevaletele și imortalizau sakura în acuarelă. Peluzele erau pline de oameni veniți cu mic cu mare la picnic. Am citit că japonezii asociază coroanele cireșilor în floare cu norii; stând acolo sub cireșii în floare am avut și eu senzația unui nor roz pufos care plutea deasupra capetelor noastre.

Ne-am plimbat în voie prin parc, după care am pornit-o spre metrou. Am mers două stații pe linia Marunouchi, am schimbat pe linia Ginza, și am mers până la capăt, în Asakusa. Odată ajunse în Asakusa, în a treia zi în Tokyo am avut o revelație … legată de cutiile de gunoi 🙂 Strânsesem diverse nimicuri prin buzunare, servețele și bonuri de casă și vrând să scap de ele am realizat brusc că nu am văzut cutii de gunoi pe stradă de când am sosit în oraș. Căutând pe Internet am aflat că acest lucru se datorează atacului cu gaz sarin din 20 martie 1995. Atunci, cinci membri ai sectei religioase Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) au răspândit în staţiile şi pe liniile de metrou din Tokyo gazul mortal folosind niște pungi de plastic învelite în ziare. 13 persoane au murit şi peste 5000 de oameni au fost răniți. Japonezii au devenit foarte sensibili la vederea obiectelor necunoscute lăsate în stații, așa că una dintre măsurile de siguranță impuse după atac a fost înlăturarea coșurilor de gunoi din metrou. Au urmat cele de pe stradă și din toate locurile publice. Deși suspecții au fost arestați coșurile de gunoi nu au reapărut. Singurul loc în care am văzut coșuri de gunoi a fost în gară, dar până și acolo cutiile de gunoi erau dintr-un plastic transparent. Între timp japonezii au descoperit că orașul e mai curat de când toată lumea își cară gunoiul acasă unde poate fi sortat corespunzător așa că cutiile de gunoi nu au reapărut. Se pare că lumea e mult mai înclinată să arunce gunoi acolo unde există deja gunoi și oamenii continuă să facă asta chiar și când tomberoanele sunt pline (cred că nici nu mai e nevoie să explic asta). Tomberoane sau nu, cert este că Tokyo e un oraș foarte curat, în care ai senzația că ai putea umbla desculț pe stradă fără probleme. Pentru sticle și PET-uri poți folosi unul din multele automate de băuturi de pe stradă care în general au niște fante dedicate reciclabilelor; minimarketurile au și ele niște coșuri de gunoi fie înăuntru, fie afară, pentru plastice și ambalaje. Și pentru că tot suntem la capitolul obiceiuri, în Japonia este considerat nepoliticos să mănânci pe stradă și pe toată durata vacanței nu am văzut pe nimeni care s-o facă.

Asakusa este una dintre principalele atracții turistice din Tokyo și unul din puținele locuri în care se zice că încă se poate simți atmosfera vechiului oraș. La prima vedere este un cartier plăcut, plin de culoare și diferit oarecum de restul orașului. Îmi închipui că Asakusa e aglomerat în orice moment al anului dar de sakura mulțimea de oameni care umple strada este copleșitoare. Cel mai vizitat obiectiv turistic din Asakusa este templul budist Senso-ji, “cel mai vechi” templu din Tokyo, datând din secolul al VII-lea. Am pus ghilimele pentru că “cel mai vechi” templu a fost de fapt reconstruit în 1958. Tokyo a fost bombardat puternic de aliați în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind distrus aproape în întregime atât de bombe cât și de incendiile care le-au urmat – pe vremea aceea clădirile orașului erau în majoritate din materiale combustibile (lemn și hârtie). Din această cauză în oraș nu există clădiri mai vechi de 1945. Asta nu înseamnă că Senso-ji nu este impresionant (pentru că este). Intrarea se face prin frumoasa Kaminarimon (Poarta Tunetului), dotată cu un uriaș felinar de hârtie și cu două statui reprezentând doi zei șintoiști – zeul vântului și zeul tunetului. Kaminarimon mărginește strada comercială Nakamise, o stradă lungă plină cu magazine de suveniruri “made in Japan” (în realitate “made in China”, ca peste tot în lume, dar motivele sunt japoneze). Măști, kimonouri, evantaie, tricouri, pisicuțe maneki-neko despre care se crede că aduc noroc și bunăstare celor care le dețin, păpuși, diverse obiecte legate de ceremonia ceaiului, dulciuri și o mulțime de alte fleacuri. N-am putut mă abțin să nu scap de câtiva yeni, și am cumpărat niște semne de carte cu gheișe și pagode. Pe Nakamise aproape că nu aveai loc de întors. Bulevardul continuă până la o altă poartă ceva mai impozantă, Hozomon, pe două nivele, decorată și ea cu felinare, statui și niște opinci uriașe. Odată trecute de poartă am văzut și templul. În fața templului mulțimea se înghesuia în fața unui cazan uriaș plin cu tămâie aprinsă care emana nori de fum despre care se crede că este vindecător. Am intrat și în templul impunător, unde lumea se ruga pe același tipar pe care îl observasem cu o zi înainte: arunci o monedă, două plecăciuni, două bătăi din palme, alte două plecăciuni, o rugăciune scurtă. Și aici se vindeau amulete și se puteau cumpăra o-mikuji, niște bilete prevestitoare de noroc. Dacă omikuji conține o prevestire nefastă (am citit că unele dintre ele conțin mici blesteme), biletul trebuie împăturit și legat de un copac sau de niște suporturi speciale aflate în incinta templului, idee fiind se pare că ghinionul va rămâne agățat acolo împreună cu alte prevestiri rele și nu va rămâne legat de cel căruia i-a fost destinat. Mi-au atras atenția frumoasele picturile de pe tavanul templului despre care am citit mai târziu că ar fi cele originale, salvate din bombardamentul din timpul războiului.

De la templu ne-am îndreptat către râu, cu intenția de a-l traversa pentru a ajunge la Skytree. La rău am dat peste fantezista clădire Flamme d’Or, proiectul arhitectului francez Phillipe Starck, care părea să domine acea parte a râului. Flamme d’Or ađăpostește birourile celui mai mare fabricant de bere japonez, Asahi Breweries și vâzând-o nu m-am putut opri să nu zâmbesc, amintindu-mi că citisem undeva că localnicii o numesc, pardon my French, “rahatul auriu”. Am trecut pe lângă Flamme d’Or și ne-am continuat plimbarea în direcția Skytree. Tokyo Skytree este actualmente cea mai înaltă clădire din Japonia și a doua cea mai înaltă clădire din lume, având o înalțime de 634 de metri. Este folosit la transmisiuni de radio și televiziune și pentru deliciul turiștilor care pot urca în turn pentru a vedea panorama orașului. Într-o zi însorită și clară se poate vedea chiar și muntele Fuji, dar asemenea zile sunt destul de rare. După cum se poate vedea și din poze noi n-am avut parte de o zi prea grozavă. Ne-am bucurat totuși de priveliștea oferită de cele două etaje cu pereți de sticlă. Și aici era plin de lume și din nou am admirat cum japonezii reușesc să îmblânzească haosul creat de aglomerația umană. La baza turnului se află un mall, unde ne-a oprit să mâncăm după această zi lungă. Fiind de-a dreptul flămânde la șase după-amiaza am ales primul loc care ne-a făcut cu ochiul (ne-a îmbiat cu mulajele de plastic de la intrare 🙂 ), un restaurant coorean unde am mâncat mai bine decât m-am așteptat. După cină am pornit-o înapoi cu metroul, spre hotelul nostru din celălalt capăt al orașului.

Sakura în Shinjuku-Gyoen

Mulaje de mâncare în vitrina unui restaurant din Asakusa

Asakusa

Poarta Kaminarimon

Strada comercială Nakamise

Maneki-neko

Poarta Hozomon

Opinca uriașă de pe Hozomon

Cazanul cu tămâie vindecătoare

Templul Senso-ji

Panoramă cu râul Sumida

Clădirea Flamme d’Or

SkyTree

Cina

Japonia din fugă, episodul 1

Uncategorized 1 Response »

Apr 212017

Tokyo, o uluitoare metropolă high tech

Milioane de oameni îmbrăcați în costume negre (care pare să fie uniforma națională), platforme de metrou și de tren aglomerate, sushi, șoferi de taxi cu mănuși albe, neoane, trenuri de mare viteză, temple vechi, curățenie lună, toalete pentru care ai nevoie să citești intrucțiunile, gheișe, samurai, polițete, sumo, sake, camere de hotel cât cutiile de chibrituri, “Rătăciți printre cuvinte” … astea sunt la prima vedere impresiile mele despre Japonia. M-am întors din “Țara Soarelui Răsare” de aproape 3 săptămâni dar încă meditez asupra vacanței proaspăt încheiate și a întregii experiențe și încă încerc să asimilez unele lucruri pe care le-am văzut. Cultura japoneză este în mod sigur foarte diferită decât orice am văzut până acum, chiar mai diferită decât mă așteptam după ce de ani de zile am învățat despre Japonia dintr-o mulțime de cărți și filme.

Odată ce m-am hotărât să merg în Japonia în aprilie, am cumpărat biletul de avion și m-am apucat de căutat hotel, moment în care m-am izbit de o dilemă. Tokyo e un oraș enorm, o metropolă adevărată și mărimea lui te poate face să te simți intimidat. Unde să te duci și ce să vezi într-un interval de timp limitat? În ce cartier să stai în aces oraș imens? Am înteles repede că indiferent de cartierul ales voi merge mult pe jos și va trebui să devin expertă în metroul din Tokyo. În cele din urmă am ales un hotel în Shinjuku, un cartier modern plin de zgărie-nori, de mall-uri și restaurante, care seara se transformă într-un spectacol de lumină. Am aterizat la Tokyo într-o după-amiază mohorâtă de sfârșit de martie. Intrarea în țară, recuperarea bagajelor și trecerea prin vamă s-au desfășurat ordonat și eficient. Am scos bani de la un bancomat din aeroport, am cumpărat bilete pentru Airport Limousine Bus de la un automat și am fost îndrumate (eu și prietena mea M care m-a însoțit în această excursie) de la ghișeul de informații către stația de autobuz. După ce ne-am suit în autobuz am observat cum femeia care ne controlase biletele la urcare s-a înclinat respectuos către ușile închise ale autobuzului până când acesta a plecat din stație. De la fereastra autobuzului Tokyo mi s-a părut o masă de urbanitate, o întindere nesfârșită de betoane și zgârie-nori. Până am terminat cu instalarea în camera de hotel se lăsase noaptea. Am ieșit din cameră în cautarea unui loc pentru cină și plimbându-ne pe lângă gara din Shinjuku am nimerit, complet din întâmplare, într-o zonă foarte pitorească alcătuită din câteva alei înguste unde pe o parte și pe alta se găseau mici restaurante, fiecare cam cât o cameră dintr-un apartament de bloc bucureștean, restaurante specializate în “yakitori”, frigărui japoneze. Am citit mai târziu în ghid că zona poartă numele de “Memory Lane” (sau dacă preferați mai este cunoscută neoficial și ca “Piss Alley”) sau în japoneză Omoide Yokocho. Toate localurile erau pline de lume, clienții fiind așezați pe scaune de bar la o tejghea lungă, ocupați să mănânce, să bea iar unii să fumeze, pentru că în restaurantele japoneze se poate fuma, deși pe stradă fumatul este interzis. Tineri, bătrâni, mulți “salarymen”, funcționarii japonezi în nelipsitele costume negre, veniți probabil direct de la birou. Am găsit un restaurant cu 2 scaune libere și ne-am așezat. Ni s-au adus meniuri cu o traducere sumară în engleză și cu poze. Locul era foarte îngust iar mirosul de grătar umplea încăperea. Am comandat un amestec de frigărui (pui, porc, inimi, ficat și un amestec de legume cu carne). Comanda a sosit prompt iar gustul a fost pe măsura aromei. Un salaryman ne-a zâmbit și ne-a întrebat în engleză de unde suntem. “Romania”. Replica a sosit imediat. “Comăneci”. “Yes, yes” am zâmbit. “Nadia Comăneci”. S-a oferit să ne facă o poză, după care ne-am înclinat cu toții am murmurat “arigato” și ne-am văzut de yakitori. Când am ieșit din restaurant micile alei gemeau de lume iar localurile erau toate pline până la refuz.

A doua zi de dimineață ne-am sculat devreme gata să luăm cu asalt orașul. Metroul din Tokyo s-a dovedit mult mai prietenos decât mă așteptasem. Automatele aveau și o opțiune de limba engleză, fiecare linie de metrou are asignată o culoare, stațiile au nume dar sunt și numerotate, semnele sunt și în engleză, în general nu am avut probleme să ne orientăm. De vreo două ori am luat trenul în direcție greșită iar odată ne-am suit într-un tren expres care nu a oprit în stația în care doream noi dar cu aceste mici excepții ne-am descurcat ușor. În Tokyo sunt doi operatori de metrou iar biletele nu sunt interschimbabile. Unele dintre stații sunt adevărate labirinturi, cu câte 10 ieșiri sau chiar mai multe și de obicei trebuie să te uiți după semne ca să ieși pe ieșirea corectă, altfel îți va fi destul de greu să te orientezi la nivelul străzii pentru că de jur împrejur sunt de regulă numai zgârie-nori. Și da, faimoșii împingători în vagoane chiar există, i-am văzut chiar în prima zi când am ajuns la metrou în orele de vârf. Îmbrăcați în uniformă, mănuși albe, ne-au organizat în cozi în timp ce așteptam metroul, ne-au împins la intrare și s-au înclinat respectuos la ușile închise în timp ce metroul părăsea stația. În metrou este de obicei liniște, conversațiile se desfășoară în surdină și nimeni nu vorbește la telefon. Alt lucru de menționat legat de metrou: în prima zi uitându-mă în de jur împrejur prin vagon am observat un anunț în care se menționa că vagonul respectiv devine între anumite ore vagon exclusiv pentru femei. Ajunsă înapoi la hotel am căutat curioasă pe Internet si am aflat că această măsură a fost introdusă pentru că se întâmplă de multe ori ca în aglomerația nebună de la orele de vârf, femeile să fie pipăite fără voia lor și de aici voila, vagon special pentru femei, fără pipăială.

Am început explorarea cu o vizită la templul Meiji sau Meiji-jingu, un templu șintoist dedicat împăratului Meiji și soției sale împărăteasa Shoken. Împăratul Meiji a fost primul împărat al Japoniei moderne, în timpul domniei sale Japonia și-a schimbat politica de izolare transformâdu-se dintr-un stat feudal într-un stat modern și devenind astfel una dintre marile puteri ale lumii. Templul a fost construit în 1920 și reconstruit în 1958 după ce fusese distrus în timpul raidurilor aeriene din al doilea război mondial. Meiji-jingu este amplasat în parcul Yoyogi, intrarea făcându-se prin 3 porți, care poartă numele de torii. În drum spre templu ne-am oprit să vedem Meiji-jingu Gyoen (“The Inner Garden”, “Grădina interioară”), o grădină amenajată, care pe vremuri făcea parte dintr-o moșie. Când moșia a trecut în proprietatea imperială împăratul însuși a conceput o grădină de iriși în cinstea împărătesei. Grădina era frumoasă deși un pic cam austeră la sfârșit de martie. Probabil că arată mult mai frumos atunci când e în floare. La intrarea în templele japoneze, atât în cele șintoiste ca Meiji-jingu, cât și după cum aveam să văd în zilele următoare în cele budiste, se află un un mic pavilion de purificare, cu o fântână. Vizitatorii trebuie să urmeze un ritual numit temizu, în care se spală pe mâini și pe față, cu ajutorul unor linguri de lemn. Din păcate templul era în renovare, accesul fiind interzis momentan, dar te puteai plimba prin restul complexului. La dreapta templului era o construcție de lemn unde erau agățate rugăciuni scrise pe tăblițe de lemn, echivalentul acatistelor de la noi, și un pavilion unde se puteau cumpăra omanori (amulete norocoase). Amuletele erau specializate, puteai de exemplu achiziționa amulete pentru succes în general, noroc la bani, siguranță în trafic 🙂 , succes în dragoste, familie fericită, fericire, noroc în afaceri etc. Am avut și norocul să vedem o nuntă, mirii fiind îmbrăcați tradițional, deși mirele era în mod evident gaijin (străin). Rugăciunile se făceau în fața templului în renovare, ritualul fiind următorul: arunci o monedă de 5 yeni într-o cutie, te înclini serios de două ori, bați de două ori din palme, te mai înclini odată după care te rogi scurt ca să mai prindă și alții loc.

După vizita la templu și o pauză pentru o cafea și un sandviș pe post de mic dejun întârziat, am pornit într-o plimbare prin cartierul Harajuku cunoscut în afara Japoniei drept cartierul modei pentru adolescenții japonezi. Strada principală din Harajuku, Takeshita-Dori este un bazar pentru adolescenți, plin de magazine la modă, buticuri, magazine de haine la mâna a doua, toate vânzând produse a căror principală trăsătură pare să fie “drăgălășenia”. Cred sincer că japonezii au o obsesie națională cu tot ce este “drăgălaș” iar în materie de “drăgălășenie” (cuteness) Harajuku este cireașa de pe tort. Explicația fenomenului “Harajuku girls” (dacă nu știți despre ce vorbesc, căutați pe Google images “Harajuku girls”) ar fi că tinerii se îmbracă în haine colorate, șocante și kitsch ca un protest împotriva sistemului, a unei societăți în care individualitatea este înăbușită și unde uniformele sunt promovate începând cu școala primară și terminând cu faimoșii salarymen, armata îmbrăcată în negru care în fiecare dimineață invadează orașul. Atracția principală în Harajuku și Takeshita-Dori sunt tinerii și stilurile lor vestimentare dar la momentul în care am vizitat noi strada n-am avut noroc să vedem foarte multe costume. Poate că ora nu era tocmai protrivită. În schimb strada părea destul de plină de turiști. Mai că mi-a venit să-mi înec amarul cu o clătită 🙂 pentru că fiecare a doua clădire din Takeshita-Dori pare a fi un loc unde se vând clătite. Vitrinele etalau zeci de combinații de umpluturi, dulci sau sărate, iar la toate “clătităriile” erau cozi lungi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nu am încercat și eu o clătită. Ca mulți alții care și-au petrecut copilăria comunistă pe la cozile din cartier am o reacție automată de respingere pentru orice coadă mai mare de 5 persoane. Celălalt motiv a fost că nu-mi era deloc foame.

Am continuat plimbarea pe bulevardul Omotesando către muzeul Nezu. Omotesando este considerat Champs-Elysees-ul Tokyo-ului. Este un bulevard larg, mărginit de rânduri de pomi, plin de boutique-urile elegante ale unor branduri internațioale de lux precum Prada, Dior sau Louis Vuitton, care își desfășoară activitatea în niște clădiri avantgadiste, multe dintre ele opera unor arhitecți celebrii. Am admirat clădirile din stradă și am făcut o grămadă de poze.

Muzeul Nezu a fost fondat pentru a conserva și a expune colecția de artă asiatică a omului de afaceri Nezu Kaichirō. Muzeul nu e mare, spațiul de expus este alcătuit din câteva camere, motiv pentru care obiectele din colecție sunt rotite, fiind expuse pe rând. Îmi amintesc o cameră cu obiecte de ceramică folosite la ceremonia ceaiului, alta cu exponate de caligrafie, o expoziție temporară cu portrete ale lui Buddha constând din patru camere în care ochii lui Buddha te priveau de pe toți pereții. Muzeul are și o grădină tradițională japoneză foarte frumoasă, în care ne-am plimbat în voie și din nou … am făcut o grămadă de poze 🙂

De la muzeul Nezu am pornit-o pe jos până în Shibuya pentru a vedea o intersecție despre care se zvonește că ar fi “cea mai aglomerată intersecție din lume”. Intersecția are cinci treceri de pietoni iar atunci când semafoarele sunt roșii pentru mașini ele opresc traficul în toate direcțiile moment în care o mulțime de oameni se revarsă pe stradă. Mai întâi am vizionat potopul uman de la nivelul străzii, după care împreună cu toți ceilalți turiști din Tokyo (sau cel puțin asta a fost impresia) am urcat la etajul întâi al clădirii Tsutaya, în cel mai aglomerat Starbucks de pe planetă unde a fost nevoie să dăm serios din coate pentru a ajunge la fereastră ca să surprindem spectacolul străzii de la înălțime.

Înainte de cină, considerând că încă mai e loc de o activitate turistică (ha!) am mers până la Tokyo Metropolitan Government Building în Shinjuku, unde se poate urca (gratis!) pâna la etajul 45, pentru a admira panorama orașului. Am fost un pic dezamăgită însă. Luminile puternice din interior se reflectau în geamuri, ceea ce făcea ca întunericul de afară să pară insondabil și panorama greu de distins. Pentru ca dezamăgirea să nu fie totală am profitat de magazinul de suveniruri de pe etaj de unde am cumpărat câteva nimicuri pentru cei de acasă. Pentru cină ne-am întors în Memory Lane. A fost cu siguranță o zi lungă, în care am văzut multe lucruri noi și interesante.

Omoide Yokocho (Memory Lane) lângă stația de tren Shinjuku