Călătoare

English version

Destinaţie SUA, Episodul 1

M-am decis să fac o scurtă pauză de la postările despre vacanţa în Australia dar nu vă temeţi, voi reveni în curând cu noi poveşti. Pauza se datorează faptului că am hotărât să scriu prima postare din ceea ce sper să devină o serie despre destinaţiile turistice din S.U.A. Idee mi-a venit de la o discuţie pe un alt blog de travel în care cititorii blogului răspundeau la întrebarea “Ce destinatii populare nu va atrag?” O gramadă din cei care comentaseră menţionau că nu se simt atraşi de continentul nord american. Dat fiindcă am locuit în SUA vreme de mulţi ani şi am călătorit în lungul şi în latul ţării ori de câte ori am avut ocazia cred că mulţi dintre călătorii români au idee greşită despre ce se poate vedea în ţara de peste ocean. Mulţi au senzaţia, bazată probabil pe filmele şi serialele tv americane, că SUA este alcătuită din New York şi Los Angeles, Grand Canyon şi cam atât. E adevărat că New York-ul şi Los Angeles sunt o faţetă a Americii, dar pe lângă ele mai sunt nenumărate lucruri de văzut în SUA, locuri de o frumuseţe unică şi care merită vizitate. Drept care m-am decis să scriu o serie de postări despre destinaţiile turistice americane, pentru că sunt de părere că SUA are multe de oferit şi oricât ai fi de mofturos e imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi placă. La urma urmei e o ţară mare cât aproape un continent.

M-am gindit să încep această serie cu un loc care mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât după vizita iniţială m-am mai reîntors de trei ori: Parcul Naţional Valea Morţii (“Death Valley National Park”). Valea Morţii e situată în sud estul Californiei, la graniţa cu statul Nevada, fiind unul dintre cele mai interesante locuri de vizitat din sud-vestul Americii. Parcul deţine un număr de recorduri: cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 m sub nivelul mării în punctul numit Badwater), recordul celei mai ridicate temperaturi din emisfera vestică 56.7 °C înregistrat pe 10 iunie 1913 şi a doua valoare de pe glob după cea de 57.8 °C înregistrată în Aziziya, Libya pe 13 septembrie 1922. Este deasemeni locul cu cea mai scăzută umiditate din emisfera vestică.

Prima mea intilnire cu Valea Morţii a fost în octombrie 2001 când aşteptând să-mi iasă viza de lucru şi neputând să ies din SUA (de fapt de ieşit puteam ieşi că nu mă oprea nimeni, problema era că nu puteam reintra) am decis să-mi folosesc săptămâna de vacanţă explorând sud-vestul ţării. Aşa că am plecat într-o excursie cu maşina de la San Francisco la Death Valley, Las Vegas, Grand Canyon şi înapoi în San Francisco. A fost primul meu contact cu “vestul sălbatic” al Americii, cel descris în cărţile pe care le citeam în copilărie şi văzut în multele filme western. În anii care au urmat acestui prim contact am explorat zona de sud-vest de câte ori am avut ocazia, bucurându-mă de frumuseţea locurilor, cu atât mai mult cu cât mă gândeam deja să părăsesc California deci ştiam că locurile pe care le vedeam nu-mi vor fi întotdeauna aproape. Ultima dată când am trecut prin Valea Morţii a fost în noiembrie 2009, când am intrat în parc venind din direcţie opusă decât de obicei, respectiv dinspre Las Vegas. Ceea ce nu a contat pentru că indiferent de direcţia din care vii în momentul în care ajungi în vale esti pur şi simplu uimit de relieful spectaculos, care trece de la înălţimile munţilor Sierra la un peisaj deşertic, o vale aproape lipsită de vegetaţie de jur împrejurul tău cât vezi cu ochii cu munţii înzăpeziţi în fundal. Ai senzaţia că ai lăsat lumea dezlănţuită undeva în spate şi tot ce poţi vedea în jur e un peisaj golit de detalii, cu excepţia drumului care se pierde la orizont. La fel de bine ai putea să te afli pe o altă planetă, într-un alt sistem solar. Şi totuşi, în ciuda deşertăciunii aparente ai multe lucruri de văzut în Valea Morţii. Canioane, cratere, roci colorate, dune de nisip, ruinele unor oraşe de mult părăsite, locuri de belvedere, până şi roci care se mută singure din loc. Valea e şi locul perfect pentru cei care caută solitudinea. Chiar dacă unele puncte de atracţie par ceva mai aglomerate, dacă te îndepărtezi puţin de ele dintr-o dată realizezi că eşti singur, că nu se vede nici o altă maşină, că eşti în conjurat de zeci de acri de teren pe care nu întâlneşti nici un suflet omenesc.

După cum am menţionat mai sus, deşi la prima vedere ai senzaţia că nu e nimic de văzut în Valea Morţii, realitatea e cu totul alta. Înşir mai jos câteva locuri care mie mi s-au pârut că merită a fi vizitate.

Zabriskie Point (Punctul de belvedere Zabriskie)

Auzisem de Zabriskie Point dintr-un film de Antonioni care poartă acelaşi nume. De aici poţi vedea dealurile galbene care alcătuiesc Golden Canyon (Canionul Aurit) şi care cândva au constituit fundul unui lac. Locul poartă numele lui Christian Zabriskie, o figură importantă în extragerea boraxului, care s-a practicat în vale în anul 1880.

Artist’s Drive and Artist’s Palette (Circuitul Artistului şi Paleta Artistului)

Artist’s Drive e un traseu de nouă mile care trece pe lângă nişte dealuri viu colorate. Sedimentele de culoare roşie, galbenă şi roz sunt datorate sărurilor de fier, cele verzi provin de la depozitele de mică iar cele mov sunt datorate manganului. Pe la jumătatea circuitului se găseşte Artist’s Palette, locul cel mai frumos de pe întreaga rută.

Stovepipe Wells Sand Dunes (Dunele de nisip Stovepipe Wells)

Aflate la mică distanţă de oaza de la Stovepipe Wells, dunele de nisip sunt continuu recreate de vânturile care poartă nisipul din munţi şi îl depozitează aici. Pot fi explorate cu piciorul iar în timpul iernii dunele sunt pline de sandboarders.

Devil’s Golf Course (Terenul de golf al diavolului)

Devil’s Golf Course e un câmp imens de cristale de sare care în trecut erau fundul unui lac. Când apa s-a evaporat au rămas cristalele de sare care, ca şi în cazul dunelor, sunt continuu recreate atunci când apa sărată este adusă la suprafaţa de acţiunea capilară. Datorită căldurii apa se evaporă, lăsând în urmă noi cristale de sare. Dacă te îndepărtezi un pic de parcare poţi auzi zgomotul pe care îl face sarea care se expandează şi se contractă datorită schimbărilor de temperatură.

Badwater (Apă rea)

Badwater e locul cu cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 metri sub nivelul mării). E şi un loc foarte cald, îmi amintesc că atunci când am vizitat Badwater în iulie aveam pur şi simplu senzaţia că aerul e prea cald ca să poată fi respirat. La Badwater se găseşte o baltă alimentată de un mic izvor, numele locului referindu-se la faptul că apa fiind prea sărată nu e bună de băut. Surprinzător e faptul că în baltă s-a dezvoltat viaţă constând într-un un tip de plantă adaptată la viaţa deşertică, de insecte acvatice şi de un melc miniatural. Dacă te întorci cu spatele la Badwater, privind peste şosea la peretele de stâncă se poate vedea locul unde e marcat nivelul mării.

Dante’s View (Priveliştea lui Dante)

Opus lui Badwater care se află la 85.5 metri sub nivelul mării, Dante’s View se găseşte la 1650 metri pe un vârf din lanţul muntos Armagosa. De aici avem o privire de ansamblu asupra văii înconjurată de munţi.

Ubehebe Crater (Craterul Ubehebe)

Craterul Ubehebe se găseşte în nordul parcului, la mare distanţă de alte puncte de interes. S-a format în urma unei explozii vulcanice acum câteva mii de ani. Există şi o cărare care duce până pe fundul conului.

Şi lista nu se opreşte aici. Dacă aveţi ceva mai mult timp de explorat mai sunt şi Scotty’s Castle, Twenty Mule Team Canyon, the Natural Bridge, Harmony Borax Mines, Devil’s Cornfield, Titus Canyon etc. Există chiar şi un loc numit Racetrack unde pietrele se mută din loc (găsiţi aici un articol în engleză care descrie fenomenul) pe care nu l-am vizitat încă din cauza sfaturilor primite de la centrul pentru vizitatori care am fost avertizaţi că drumul e în stare proastă şi că e posibil să facem pană; cum era deja după-amiază nu ne-am mai încumetat la drum. Un motiv bun ca să merg din nou în Death Valley 🙂 Cel mai mare obstacol în vizitarea parcului îl constituie faptul că distanţele dintre atracţii sunt mari, parcul întinzându-se pe o suprafaţă imensă. Din acest motiv cred că cel mai bine ar fi să petreceţi noaptea în parc sau în “apropiere”, ca să aveţi mai mult timp de explorat. Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Sper că v-am convins şi că dacă vă găsiţi vreodată în sud-vestul Americii să faceţi un ocol şi prin Valea Morţii. În următoarea postare voi vorbi un pic şi despre amănuntele practice ale unei excursii în vale.