La pas prin San Francisco, partea 1

 Uncategorized  No Responses »
Jun 222015
 

Într-o postare mai veche am menţionat faptul că am locuit în San Francisco vreme de mulţi ani iar din acest motiv San Francisco şi nordul Californiei sunt pentru mine “acasă”, la fel cum și Bucureștiul va fi întotdeauna “acasă”. Odată cu mutarea în San Francisco la începutul anului 2001, am aflat care este avantajul de a locui într-un oraş turistic respectiv toată familia şi mulţi prieteni se decid brusc să te viziteze 🙂 fie cu treabă (delegaţii, conferinţe) fie pur şi simplu în vacanţă. Aşa am ajuns să revăd o grămadă de prieteni vechi şi tot aşa am ajuns un fel de ghid ad-hoc al San Francisco-ului. “Oraşul de pe malul golfului” (The City by the Bay), poreclă după care este cunoscut San Francisco de către americani, este plin de atracţii turistice mai mari şi mai mici, dintre care unele chiar merită văzute. În plus, după cum spuneam şi într-o postare mai veche, în opinia mea peisajul este ceea ce face locul ăsta special şi de unde i se trage toată faima. Faimoasele străzi din San Francisco, oceanul, golful, ceaţa coborând vălătuci peste oraş. O aşezare favorabilă, între golf şi ocean, datorită căreia ai o privelişte deosebită din aproape orice punct al oraşului.

Înainte de a porni la pas prin San Francisco vreau să spun căteva cuvinte despre vreme. Deşi clima este relativ blândă cele mai bune luni pentru vizitat San Francisco sunt în opinia mea mai-iunie şi septembrie-octombrie. Majoritatea turiştilor vin în San Francisco în iulie şi august, aşteptându-se să găsească aici “însorita Californie”. Ea există, dacă ieşiţi din oraş şi mergeţi un pic la sud dar San Francisco este un microclimat bântuit vara de ceaţă şi de vânt, întotdeauna imprevizibil. Datorită aşezării oraşului pe o peninsulă, între Pacificul rece şi golful San Francisco, vara aduce cu ea ceaţă şi frig. În general cu cât e mai cald în centrul Californiei cu atât e mai frig în San Francisco. Temperatura maximă medie pentru luna iulie este în jur de 19 grade Celsius în timp ce de exemplu, în Redwood City, la numai 40 de kilometri sud de San Francisco, temperatura maximă medie pentru iulie este în jur de 27 grade Celsius. Apartamentul în care am locuit în San Francisco nu avea aer condiţionat pentru că nu era nevoie. În schimb stăteam cu căldura pornită mai tot timpul anului iar vreo 4-5 zile pe an când venea “valul de căldură” în San Francisco, adică temperaturi de 25 grade Celsius, dormeam cu geamurile deschise. În fiecare vară vedeam grupuri de vizitatori tremurând de mama focului la vreun colţ de stradă, aşteptând autobuzul turistic. Un pulovărul e o necesitate pentru a petrece vara în mod plăcut în San Francisco, mai ales atunci când activiţătile plănuite pentru zi au loc în preajma oceanului. Iarna nu e atât de brutală în San Francisco ca în România, temperaturile în general necoborând sub 5 grade Celsius, dar iarna vine cu foarte multă ploaie care nu e chiar ideală pentru o vacanţă.

Şi acum, să pornim la pas prin San Francisco. Orice tur al oraşului trebuie să includă cel mai recunoscut simbol al acestuia și anume podul Golden Gate. Lung de aproape 2.7 kilometri, podul leagă San Francisco de Marin County (county s-ar traduce probabil cel mai corect prin district, el fiind o unitate administrativă mai mică decât un stat), fiind construit peste strâmptoarea Golden Gate (de aici şi numele). E făcut din oţel şi a fost inaugurat în 1937. Înainte de construirea lui, legătura dintre San Francisco şi Marin Country se făcea cu feribotul. Multă vreme s-a considerat imposibilă construirea unui pod peste Golden Gate, din pricina distanţei mari, a curenţilor turbionari, a adâncimii strâmtorii şi a vânturilor puternice. Inginer șef al construcției a fost Joseph Strauss. Pe ambele marginii ale podului sunt pasarele, una dintre ele fiind deschisă pentru pietoni şi bicicliști, cealaltă numai pentru bicicliști. La ambele capete ale podului sunt puncte de belvedere și merită să te oprești la amândouă în opinia mea. La pod se poate ajunge şi cu autobuzul. Într-o zi cu soare priveliştea este de neuitat, cu golful San Francisco, insula Alcatraz şi oraşul de o parte şi Pacificul de cealaltă. Dar nici când e ceaţă priveliştea nu e de lepădat. De obicei îmi place să opresc la unul dintre cele două capete ale podului şi să merg pe pod până la mijloc unde poţi atinge cu mâna cablul care coboară. La capătul podului dinspre San Francisco se găseşte o impresionantă secţiune prin cablul principal, alcătuit din 27572 de sârme. După ce aţi trecut podul vă puteţi intoarce pe la ieşirea Alexander şi să urcati sus pe deal pentru alte privelişti de poveste ale podului şi ale oraşului.

Al doilea cel mai vizitat punct de atracţie al San Francisco-ului este Fisherman’s Wharf (cheiul sau docul pescarului) cunoscut şi sub numele de Pier 39 (cheiul numărul 39). În opinia mea Fisherman’s Wharf, cu atmosfera lui de carnaval e ceea ce în engleză poartă numele de “tourist trap”, care cred că s-ar traduce cel mai bine prin “capcană turistică”. Adică un loc care a fost construit special pentru a atrage turiştii şi mai ales banii din portofelele lor. În general capcanele turistice sunt locuri care oferă servicii, diverse feluri de distracţie, suveniruri şi alte produse care pot fi cumpărate de turişti. Dar, dacă tot aţi bătut drumul până în San Francisco, trebuie să vedeţi şi Fisherman’s Wharf. De aici pleacă feriboturile pentru Alcatraz sau pentru excursii prin golf şi tot aici se găsesc trei instituții care sunt în general privite drept capcane turistice: Muzeul Ripley Believe It or Not! în care se pot vedea tot felul de ciudăţenii, un muzeu de ceară şi restaurantul Rainforest Cafe. Plus o mulțime de magazine de suveniruri de unde se poate cumpăra tot ce vrei şi ce nu vrei, de la stickere auto la căni şi şosete cu inscripţiile “Mi-am lăsat inima în San Francisco” sau “Am evadat din Alcatraz”. Tot la Fisherman’s Wharf se găsesc şi o grămadă de restaurante şi standuri cu mâncare, multe specializate în fructe de mare. Unele dintre restaurante au ferestrele către golf si odată cu masa ai parte şi de o privelişte deosebită. O avertizare, cheiul este de obicei foarte aglomerat şi recunoscut ca unul dintre locurile preferate pentru şterpelit portofelele. Ca in toate locurile de acest gen, aici se găsesc şi artişti ai străzii, fiecare cu numărul său. Din păcate unul din cei mai cunoscuţi, faimosul “om cu tufiş” nu mai sperie turiştii. Unul din lucrurile deosebite de la Fisherman’s Wharf şi pentru care clar merită să-l vizitaţi e colonia de lei de mare. Leii de mare au început să se aşeze aici la scurtă vreme după cutremurul din 1989 iar numărul lor variază în funcţie de anotimp. Sunt foarte zgomotoşi şi miros puternic, dar e interesant să-i priveşti.

Mă opresc aici, dar voi reveni…

Podul Golden Gate

Secţiune prin cablul principal

Pasarela pietonală

Vedere dinspre San Francisco

Unul dintre turnuri

Încercări artistice

Podul şi oraşul văzute dinspre Marin County

San Francisco văzut de la punctul de belvedere din Marin County

Leii de mare de la Pier 39

Bărci ancorate la Fisherman’s Wharf

Alcatraz văzut de pe Pier 39

Fisherman’s Wharf

Fotografii din călătorii: San Francisco

 Uncategorized  No Responses »
Jun 302011
 

English version

San Francisco, Union Square

Joi 30 iunie, fiind pe ultima sută de metri înainte de întoarcerea în Romania, am ieşit la nişte cumpărături de ceasul al 12lea în centrul oraşului San Francisco. Vremea era frumoasă, o anomalie aş putea spune, considerând cât de friguroasă şi plină de ceaţă a fost luna iunie în San Francisco, exact ca în vorbele atribuite lui Mark Twain, dar pe care se pare că acesta nu le-a rostit, “Cea mai friguroasă iarnă din viaţa mea a fost o vară în San Francisco”. Dar joi, 30 iunie, s-a abătut de la normă, fiind însorită şi călduroasă şi atât de plăcută încât am decis să fac o pauză de la cumpărături şi să ma bucur de o limonadă stând la soare în Union Square, o mică piaţă situată chiar în inima oraşului (traducere aproximativă, Piaţa Uniunii, denumirea venind din timpul războiului de secesiune american când forţele statelor de nord au folosit această zonă pentru întruniri). Inima din imagine face parte dintr-o expoziţie anuală pornită în 2004 de Fundaţia Spitalului San Francisco General în încercarea de a aduna fonduri. A fost inspirată de Parada Vacilor şi de cântecul lui Tony Bennett, foarte cunoscut în America, “Mi-am lăsat inima în San Francisco”.

Casa de departe

 Uncategorized  4 Responses »
Mar 162010
 

English version

Înapoi în San Francisco într-o excursie de două săptămâni. Azi ne reunim cu prieteni din România şi peste două zile vom pleca într-o excursie la Las Vegas, Grand Canyon şi un pic de Los Angeles pe drumul de întoarcere. Vom avea un program destul de strâns, dar atâta vreme cât călătoresc nu-mi pasă, chiar dacă e vorba de locuri în care am mai fost.

San Francisco, oraşul meu de pe malul golfului. Încă mă simt aici ca acasă, deşi nu mai locuiesc în California de ceva vreme. Cum mă dau jos din avion simt un miros familiar, un amestec de apă sărată şi plante locale. Ca să fiu sinceră, San Francisco-ul nu mi-a plăcut de la prima vedere. Nu mi-a plăcut nu pentru ceea ce este ci pentru ceea ce nu era. Nu era New York, oraşul în care visam să locuiesc pe când eram la studii de master la Rutgers, în New Jersey. Dar n-a fost să fie. După terminarea masterului Cristi a primit o ofertă în California şi ne-am mutat în San Francisco. Oraşul mi s-a părut prea liniştit pentru gustul meu, prea provincial, iar pentru că adăugam încă 4000 de kilometrii între mine şi România am avut sentimentul de a fi la capătul pământului. Mulţi dintre colegii mei americani mi-au împărtăşit credinţa lor cum că San Francisco ar fi oraşul cel mai european din SUA, dar mie mi se părea străin şi nefamiliar, un oraş californian prin excelenţă. Oraşul unde nu ninge niciodată, unde poţi admira oceanul, dar nu şi înota în el. Oraşul în care în august e frig şi ceaţă şi unde palmierii cresc alături de brazi. Oraşul cu cel mai mare procent din SUA de familii în care ambii membri au acelaşi sex. Sau, o statistică ceva mai tristă, oraşul cu cel mai mare număr de homeless (persoane fără adăpost şi care trăiesc pe stradă) din America. Am început munca la numai o săptămână după ce m-am mutat în California, drept pentru care n-am avut timp să explorez oraşul prea mult. Pur şi simplu am început să trăiesc în San Francisco şi l-am descoperit încetul cu încetul. După vreun an de zile am realizat că mă simţeam acasă în San Francisco de ceva vreme.

Pagina despre San Francisco de la wikipedia menţionează turismul ca sursa numărul unu de venituri a oraşului. Nu e de mirare, având în vedere că San Francisco a fost imortalizat în numeroase cărţi, filme şi cântece. San Francisco are câteva atracţii turistice pe care toţi vizitatorii le bifează, dar în opinia mea peisajul este ceea ce face locul ăsta special şi de unde i se trage toată faima. Faimoasele străzi din San Francisco, oceanul, golful, ceaţa coborând vălătuci peste oraş. O aşezare favorabilă, între golf şi ocean, datorită căreia ai o privelişte deosebită din aproape orice punct al oraşului.

O cameră cu vedere

 Uncategorized  No Responses »
Jan 222007
 

English version

Ne-am întors în California marţea trecută. De data asta călătoria cu avionul a părut mai scurtă şi parcă nu la fel de obositoare ca de obicei. Poate şi pentru că am dormit mare parte din drum. La fel ca în Bucureştiul pe care l-am lăsat în urmă, am găsit San Francisco foarte însorit. De obicei în ianuarie plouă foarte mult, dar nu şi zilele astea. Când am intrat în apartament mi-am dat seama ce mi-a lipsit cel mai mult cât am fost plecată: priveliştea de la fereastra din sufragerie.

Ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum cu vreo 4 ani in urmă. Am venit să-l vizităm noaptea, după o zi lungă de muncă. Ştiam din anunţ că apartamentul are vedere dar nu-mi aduc aminte să o fi observat în acea primă vizită. Asta se întâmpla în 2002 când economia mergea foarte rău şi în fiecare zi auzeam la radio cum o altă companie de software dă afară 10000 de oameni. Ceea ce conta era că noul apartament ne ajuta să economisim $400/lună precum şi faptul că apartamentul era – şi este – protejat de o lege care nu permite propietarului să ridice chiria cu mai mult de 3% pe an. Aşa că am decis să ne mutăm. În ziua mutării am rămas amândoi uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea din sufragerie. Ne-am întrebat cât de obosiţi trebuie să fi fost prima oară când am văzut apartamentul ca să ne scape aşa ceva. E primul lucru care sare-n ochi când intri în cameră. Iar noaptea când se aprind luminile în centru priveliştea e la fel de spectaculoasă. Mi-e dragă imaginea asta. De fiecare dată când sunt tristă e de ajuns să mă uit pe geam ca să mă simt mai bine. Şi de fiecare dată când mă uit pe geam descopăr noi detalii pe care mă întreb cum de nu le-am observat înainte. O să-mi lipsească când ne vom muta înapoi în România.

În apărarea SFMOMA

 Uncategorized  No Responses »
Dec 072006
 

English version

Urmând un link de pe un forum de arhitectură am găsit un articol la Forbes despre cele mai urâte cladiri din lume. Articolul descrie cum a fost alcătuită lista şi ce criteriu a fost luat în considerare când s-au ales “câştigătorii”, şi anume preţul uriaş al construcţiei ca să se obţină în final o clădire urâta. Am fost surprinsă să văd că pe listă se gaseşte la loc de frunte şi clădirea Muzeului de artă modernă din San Francisco. E drept că majoritatea clădirilor de pe listă erau chiar urâte de-a dreptul, dar mi se pare că nominalizarea lui SFMOMA e nemeritată. Argumentul lor e că “clădirea în sine nu e neapărat urâtă. Dar arhitectura clădirii e nepotrivită pentru un muzeu pentru că solicită prea multă atenţie pentru sine şi fură din atenţia cuvenită artei expusă înauntrul construcţiei. E un exemplu clasic de clădire de autor şi am vrea să ştim cine vrea să vadă artă într-o clădire ca asta?”, un argument care mie mi se pare un pic cam forţat, cam tras de păr. Pe mine de exemplu nu mă deranjează să văd artă într-o clădire cu o arhitectură deosebită. În plus, cu excepţia luminatorului cetral care a fost folosit de arhitectul elveţian Mario Botta ca să obţină un efect mai dramatic în atrium, nu se simte influenţa clădirii când eşti înăuntru. Sălile de expoziţie sunt tot camere rectangulare ca în orice alt muzeu deci arhitectura clădirii nu mai fură din atenţia privitorului. Ca să nu mai vorbim de faptul că acest argument ar putea fi folosit pentru multe alte clădiri celebre, ca muzeele Guggenheim din NY sau Bilbao sau Centrul George Pompidou din Paris.