Japonia din fugă, episodul 1

Tokyo, o uluitoare metropolă high tech

Milioane de oameni îmbrăcați în costume negre (care pare să fie uniforma națională), platforme de metrou și de tren aglomerate, sushi, șoferi de taxi cu mănuși albe, neoane, trenuri de mare viteză, temple vechi, curățenie lună, toalete pentru care ai nevoie să citești intrucțiunile, gheișe, samurai, polițete, sumo, sake, camere de hotel cât cutiile de chibrituri, “Rătăciți printre cuvinte” … astea sunt la prima vedere impresiile mele despre Japonia. M-am întors din “Țara Soarelui Răsare” de aproape 3 săptămâni dar încă meditez asupra vacanței proaspăt încheiate și a întregii experiențe și încă încerc să asimilez unele lucruri pe care le-am văzut. Cultura japoneză este în mod sigur foarte diferită decât orice am văzut până acum, chiar mai diferită decât mă așteptam după ce de ani de zile am învățat despre Japonia dintr-o mulțime de cărți și filme.

Odată ce m-am hotărât să merg în Japonia în aprilie, am cumpărat biletul de avion și m-am apucat de căutat hotel, moment în care m-am izbit de o dilemă. Tokyo e un oraș enorm, o metropolă adevărată și mărimea lui te poate face să te simți intimidat. Unde să te duci și ce să vezi într-un interval de timp limitat? În ce cartier să stai în aces oraș imens? Am înteles repede că indiferent de cartierul ales voi merge mult pe jos și va trebui să devin expertă în metroul din Tokyo. În cele din urmă am ales un hotel în Shinjuku, un cartier modern plin de zgărie-nori, de mall-uri și restaurante, care seara se transformă într-un spectacol de lumină. Am aterizat la Tokyo într-o după-amiază mohorâtă de sfârșit de martie. Intrarea în țară, recuperarea bagajelor și trecerea prin vamă s-au desfășurat ordonat și eficient. Am scos bani de la un bancomat din aeroport, am cumpărat bilete pentru Airport Limousine Bus de la un automat și am fost îndrumate (eu și prietena mea M care m-a însoțit în această excursie) de la ghișeul de informații către stația de autobuz. După ce ne-am suit în autobuz am observat cum femeia care ne controlase biletele la urcare s-a înclinat respectuos către ușile închise ale autobuzului până când acesta a plecat din stație. De la fereastra autobuzului Tokyo mi s-a părut o masă de urbanitate, o întindere nesfârșită de betoane și zgârie-nori. Până am terminat cu instalarea în camera de hotel se lăsase noaptea. Am ieșit din cameră în cautarea unui loc pentru cină și plimbându-ne pe lângă gara din Shinjuku am nimerit, complet din întâmplare, într-o zonă foarte pitorească alcătuită din câteva alei înguste unde pe o parte și pe alta se găseau mici restaurante, fiecare cam cât o cameră dintr-un apartament de bloc bucureștean, restaurante specializate în “yakitori”, frigărui japoneze. Am citit mai târziu în ghid că zona poartă numele de “Memory Lane” (sau dacă preferați mai este cunoscută neoficial și ca “Piss Alley”) sau în japoneză Omoide Yokocho. Toate localurile erau pline de lume, clienții fiind așezați pe scaune de bar la o tejghea lungă, ocupați să mănânce, să bea iar unii să fumeze, pentru că în restaurantele japoneze se poate fuma, deși pe stradă fumatul este interzis. Tineri, bătrâni, mulți “salarymen”, funcționarii japonezi în nelipsitele costume negre, veniți probabil direct de la birou. Am găsit un restaurant cu 2 scaune libere și ne-am așezat. Ni s-au adus meniuri cu o traducere sumară în engleză și cu poze. Locul era foarte îngust iar mirosul de grătar umplea încăperea. Am comandat un amestec de frigărui (pui, porc, inimi, ficat și un amestec de legume cu carne). Comanda a sosit prompt iar gustul a fost pe măsura aromei. Un salaryman ne-a zâmbit și ne-a întrebat în engleză de unde suntem. “Romania”. Replica a sosit imediat. “Comăneci”. “Yes, yes” am zâmbit. “Nadia Comăneci”. S-a oferit să ne facă o poză, după care ne-am înclinat cu toții am murmurat “arigato” și ne-am văzut de yakitori. Când am ieșit din restaurant micile alei gemeau de lume iar localurile erau toate pline până la refuz.

A doua zi de dimineață ne-am sculat devreme gata să luăm cu asalt orașul. Metroul din Tokyo s-a dovedit mult mai prietenos decât mă așteptasem. Automatele aveau și o opțiune de limba engleză, fiecare linie de metrou are asignată o culoare, stațiile au nume dar sunt și numerotate, semnele sunt și în engleză, în general nu am avut probleme să ne orientăm. De vreo două ori am luat trenul în direcție greșită iar odată ne-am suit într-un tren expres care nu a oprit în stația în care doream noi dar cu aceste mici excepții ne-am descurcat ușor. În Tokyo sunt doi operatori de metrou iar biletele nu sunt interschimbabile. Unele dintre stații sunt adevărate labirinturi, cu câte 10 ieșiri sau chiar mai multe și de obicei trebuie să te uiți după semne ca să ieși pe ieșirea corectă, altfel îți va fi destul de greu să te orientezi la nivelul străzii pentru că de jur împrejur sunt de regulă numai zgârie-nori. Și da, faimoșii împingători în vagoane chiar există, i-am văzut chiar în prima zi când am ajuns la metrou în orele de vârf. Îmbrăcați în uniformă, mănuși albe, ne-au organizat în cozi în timp ce așteptam metroul, ne-au împins la intrare și s-au înclinat respectuos la ușile închise în timp ce metroul părăsea stația. În metrou este de obicei liniște, conversațiile se desfășoară în surdină și nimeni nu vorbește la telefon. Alt lucru de menționat legat de metrou: în prima zi uitându-mă în de jur împrejur prin vagon am observat un anunț în care se menționa că vagonul respectiv devine între anumite ore vagon exclusiv pentru femei. Ajunsă înapoi la hotel am căutat curioasă pe Internet si am aflat că această măsură a fost introdusă pentru că se întâmplă de multe ori ca în aglomerația nebună de la orele de vârf, femeile să fie pipăite fără voia lor și de aici voila, vagon special pentru femei, fără pipăială.

Am început explorarea cu o vizită la templul Meiji sau Meiji-jingu, un templu șintoist dedicat împăratului Meiji și soției sale împărăteasa Shoken. Împăratul Meiji a fost primul împărat al Japoniei moderne, în timpul domniei sale Japonia și-a schimbat politica de izolare transformâdu-se dintr-un stat feudal într-un stat modern și devenind astfel una dintre marile puteri ale lumii. Templul a fost construit în 1920 și reconstruit în 1958 după ce fusese distrus în timpul raidurilor aeriene din al doilea război mondial. Meiji-jingu este amplasat în parcul Yoyogi, intrarea făcându-se prin 3 porți, care poartă numele de torii. În drum spre templu ne-am oprit să vedem Meiji-jingu Gyoen (“The Inner Garden”, “Grădina interioară”), o grădină amenajată, care pe vremuri făcea parte dintr-o moșie. Când moșia a trecut în proprietatea imperială împăratul însuși a conceput o grădină de iriși în cinstea împărătesei. Grădina era frumoasă deși un pic cam austeră la sfârșit de martie. Probabil că arată mult mai frumos atunci când e în floare. La intrarea în templele japoneze, atât în cele șintoiste ca Meiji-jingu, cât și după cum aveam să văd în zilele următoare în cele budiste, se află un un mic pavilion de purificare, cu o fântână. Vizitatorii trebuie să urmeze un ritual numit temizu, în care se spală pe mâini și pe față, cu ajutorul unor linguri de lemn. Din păcate templul era în renovare, accesul fiind interzis momentan, dar te puteai plimba prin restul complexului. La dreapta templului era o construcție de lemn unde erau agățate rugăciuni scrise pe tăblițe de lemn, echivalentul acatistelor de la noi, și un pavilion unde se puteau cumpăra omanori (amulete norocoase). Amuletele erau specializate, puteai de exemplu achiziționa amulete pentru succes în general, noroc la bani, siguranță în trafic 🙂 , succes în dragoste, familie fericită, fericire, noroc în afaceri etc. Am avut și norocul să vedem o nuntă, mirii fiind îmbrăcați tradițional, deși mirele era în mod evident gaijin (străin). Rugăciunile se făceau în fața templului în renovare, ritualul fiind următorul: arunci o monedă de 5 yeni într-o cutie, te înclini serios de două ori, bați de două ori din palme, te mai înclini odată după care te rogi scurt ca să mai prindă și alții loc.

După vizita la templu și o pauză pentru o cafea și un sandviș pe post de mic dejun întârziat, am pornit într-o plimbare prin cartierul Harajuku cunoscut în afara Japoniei drept cartierul modei pentru adolescenții japonezi. Strada principală din Harajuku, Takeshita-Dori este un bazar pentru adolescenți, plin de magazine la modă, buticuri, magazine de haine la mâna a doua, toate vânzând produse a căror principală trăsătură pare să fie “drăgălășenia”. Cred sincer că japonezii au o obsesie națională cu tot ce este “drăgălaș” iar în materie de “drăgălășenie” (cuteness) Harajuku este cireașa de pe tort. Explicația fenomenului “Harajuku girls” (dacă nu știți despre ce vorbesc, căutați pe Google images “Harajuku girls”) ar fi că tinerii se îmbracă în haine colorate, șocante și kitsch ca un protest împotriva sistemului, a unei societăți în care individualitatea este înăbușită și unde uniformele sunt promovate începând cu școala primară și terminând cu faimoșii salarymen, armata îmbrăcată în negru care în fiecare dimineață invadează orașul. Atracția principală în Harajuku și Takeshita-Dori sunt tinerii și stilurile lor vestimentare dar la momentul în care am vizitat noi strada n-am avut noroc să vedem foarte multe costume. Poate că ora nu era tocmai protrivită. În schimb strada părea destul de plină de turiști. Mai că mi-a venit să-mi înec amarul cu o clătită 🙂 pentru că fiecare a doua clădire din Takeshita-Dori pare a fi un loc unde se vând clătite. Vitrinele etalau zeci de combinații de umpluturi, dulci sau sărate, iar la toate “clătităriile” erau cozi lungi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nu am încercat și eu o clătită. Ca mulți alții care și-au petrecut copilăria comunistă pe la cozile din cartier am o reacție automată de respingere pentru orice coadă mai mare de 5 persoane. Celălalt motiv a fost că nu-mi era deloc foame.

Am continuat plimbarea pe bulevardul Omotesando către muzeul Nezu. Omotesando este considerat Champs-Elysees-ul Tokyo-ului. Este un bulevard larg, mărginit de rânduri de pomi, plin de boutique-urile elegante ale unor branduri internațioale de lux precum Prada, Dior sau Louis Vuitton, care își desfășoară activitatea în niște clădiri avantgadiste, multe dintre ele opera unor arhitecți celebrii. Am admirat clădirile din stradă și am făcut o grămadă de poze.

Muzeul Nezu a fost fondat pentru a conserva și a expune colecția de artă asiatică a omului de afaceri Nezu Kaichirō. Muzeul nu e mare, spațiul de expus este alcătuit din câteva camere, motiv pentru care obiectele din colecție sunt rotite, fiind expuse pe rând. Îmi amintesc o cameră cu obiecte de ceramică folosite la ceremonia ceaiului, alta cu exponate de caligrafie, o expoziție temporară cu portrete ale lui Buddha constând din patru camere în care ochii lui Buddha te priveau de pe toți pereții. Muzeul are și o grădină tradițională japoneză foarte frumoasă, în care ne-am plimbat în voie și din nou … am făcut o grămadă de poze 🙂

De la muzeul Nezu am pornit-o pe jos până în Shibuya pentru a vedea o intersecție despre care se zvonește că ar fi “cea mai aglomerată intersecție din lume”. Intersecția are cinci treceri de pietoni iar atunci când semafoarele sunt roșii pentru mașini ele opresc traficul în toate direcțiile moment în care o mulțime de oameni se revarsă pe stradă. Mai întâi am vizionat potopul uman de la nivelul străzii, după care împreună cu toți ceilalți turiști din Tokyo (sau cel puțin asta a fost impresia) am urcat la etajul întâi al clădirii Tsutaya, în cel mai aglomerat Starbucks de pe planetă unde a fost nevoie să dăm serios din coate pentru a ajunge la fereastră ca să surprindem spectacolul străzii de la înălțime.

Înainte de cină, considerând că încă mai e loc de o activitate turistică (ha!) am mers până la Tokyo Metropolitan Government Building în Shinjuku, unde se poate urca (gratis!) pâna la etajul 45, pentru a admira panorama orașului. Am fost un pic dezamăgită însă. Luminile puternice din interior se reflectau în geamuri, ceea ce făcea ca întunericul de afară să pară insondabil și panorama greu de distins. Pentru ca dezamăgirea să nu fie totală am profitat de magazinul de suveniruri de pe etaj de unde am cumpărat câteva nimicuri pentru cei de acasă. Pentru cină ne-am întors în Memory Lane. A fost cu siguranță o zi lungă, în care am văzut multe lucruri noi și interesante.

Omoide Yokocho (Memory Lane) lângă stația de tren Shinjuku

Yakitori

Torii Meiji-jingu

Meiji-jingu Gyoen – The Inner Garden Meiji-jingu

Pavilionul de purificare Meiji-jingu

Meiji-jingu

Ceremonie de nuntă

“Acatistele” japoneze

Automate de sucuri

Takeshita-Dori

Bulevardul Omotesando

Muzeul Nezu

Intersecția Shibuya

Panorama din Tokyo Metropolitan Government Building

Cina în Omoide Yokocho