Jan 222007
 

English version

Ne-am întors în California marţea trecută. De data asta călătoria cu avionul a părut mai scurtă şi parcă nu la fel de obositoare ca de obicei. Poate şi pentru că am dormit mare parte din drum. La fel ca în Bucureştiul pe care l-am lăsat în urmă, am găsit San Francisco foarte însorit. De obicei în ianuarie plouă foarte mult, dar nu şi zilele astea. Când am intrat în apartament mi-am dat seama ce mi-a lipsit cel mai mult cât am fost plecată: priveliştea de la fereastra din sufragerie.

Ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum cu vreo 4 ani in urmă. Am venit să-l vizităm noaptea, după o zi lungă de muncă. Ştiam din anunţ că apartamentul are vedere dar nu-mi aduc aminte să o fi observat în acea primă vizită. Asta se întâmpla în 2002 când economia mergea foarte rău şi în fiecare zi auzeam la radio cum o altă companie de software dă afară 10000 de oameni. Ceea ce conta era că noul apartament ne ajuta să economisim $400/lună precum şi faptul că apartamentul era – şi este – protejat de o lege care nu permite propietarului să ridice chiria cu mai mult de 3% pe an. Aşa că am decis să ne mutăm. În ziua mutării am rămas amândoi uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea din sufragerie. Ne-am întrebat cât de obosiţi trebuie să fi fost prima oară când am văzut apartamentul ca să ne scape aşa ceva. E primul lucru care sare-n ochi când intri în cameră. Iar noaptea când se aprind luminile în centru priveliştea e la fel de spectaculoasă. Mi-e dragă imaginea asta. De fiecare dată când sunt tristă e de ajuns să mă uit pe geam ca să mă simt mai bine. Şi de fiecare dată când mă uit pe geam descopăr noi detalii pe care mă întreb cum de nu le-am observat înainte. O să-mi lipsească când ne vom muta înapoi în România.

Jan 032007
 

English version

Mi-a venit o idee nouă de afaceri şi anume să produc tricouri şi abţibilduri cu imprimeul “Am supravieţuit sărbătorilor de iarnă în România”. Treabă serioasă sărbătorile, nu glumă. N-am văzut atâta mâncare în viaţa mea. Românilor le place să mănânce mult de sărbători, mai ales după o lună de postit. Vorbind cu un tip care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în Franţa l-am găsit plin de uimire: “Vii aici şi oameni ţi se par săraci, toată lumea se plânge. Eşti invitat undeva la prânz sau cină şi ţi se întinde o masă ca la nuntă. N-am văzut atâta mâncare nicăieri, poate doar în America”. Aşa e obiceiul în România. Oamenilor le place să-şi îmbuibe oaspeţii până când aceştia aproape pleznesc. Iar de sărbători e şi mai rau. În fiecare familie se pregătesc bucatele tradiţionale. Eşti invitat în 10 locuri în trei zile şi în fiecare casă trebuie să guşti din ce s-a gătit pentru ocazie. Cum intri pe uşă eşti întrebat “Să vă servesc cu ceva?” şi indiferent de răspuns ţi se întinde o masă pe care trebuie s-o onorezi deşi abia te-ai ridicat de la masă acum două ore. În final mănânci mult mai mult decât îţi propusesei, şi trebuie s-o faci altfel se supără gazda. Nimic nu e aruncat, totul trebuie ingurgitat 🙂 Aşa că m-am conformat şi am mâncat până când am simţit că nu mai pot. Pentru mine a fost o ocazie specială, pentru că în California nu gătesc sarmale sau alte mâncăruri tradiţionale, iar sărbătorile au fost o ocazie să gust dintr-o mulţime de bunătăţi. Probabil va trebui să ţin cură de slăbire când ajung în California.

Nişte poze cu mâncăruri tradiţionale

Sarmale cu mămăligă

Ţuică

Vin proaspăt făcut de tatăl lui Cristi

Murături

În încheiere, cozonac

Dec 202006
 

English version

Decoraţiile de Crăciun din centrul Bucureştiului sunt anul acesta în albastru, alb şi galben. Mai ales albastru. Prima oară când le-am văzut m-am întrebat, fără să mă gândesc prea mult, de ce or fi albastre? Culorile Crăciunului sunt roşu şi verde. Anul trecut luminile de Crăciun de pe Magheru erau în majoritate albe iar acum doi ani au fost tot albe şi albastre. Are primăria capitalei o obsesie cu alb şi albastru? Frate-miu mi-a zis că anul acesta luminile sunt albastre pentru a sărbătorii intrarea României în UE care va avea loc la 1 ianuarie 2007. În concluzie anul acesta există un motiv pentru culoarea albastră. După ce am primit informaţia cu UE m-am uitat mai atent la lumini şi am observat că parte din decoraţiuni sunt nişte cercuri galbene făcute din stele asemănătoare cu sigla UE.

Da, e adevărat. Romania va intra în Uniunea Europeana la 1 ianuarie 2007. Nu e locul meu să comentez dacă Romania e pregatită pentru acest pas sau nu. Au facut-o alţii în locul meu, aderarea la UE fiind un subiect care a fost dezbătut pe larg în mass media românească şi internaţională. Ce-mi doresc eu e ca aderarea să ne aducă mai multă stabilitate politică, presiune pentru accelerarea reformelor, mai multe investiţii străine şi, deşi nu îndrăznesc să sper, o reducere a corupţiei care s-a instaurat în România după căderea comunismului în 1989. Îmi dau seama că toate aceste dorinţe sunt chestiuni de lungă durată şi că s-ar putea să nu vedem schimbări semnificative mulţi ani de acum încolo, poate cu excepţia unei libertăţi de mişcare mai mare şi posibilitatea de a face comerţ mai uşor cu Europa de vest. Cred că obiectivul final, cu excepţia stabilităţii politice care pentru mine va fi cea mai importantă realizare, e creşterea economică a României şi îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru românul de rând.

Decoraţiile de Crăciun de anul acesta

Decoraţiile de Crăciun de anul trecut

Decoraţiile de Crăciun de acum doi ani

Dec 072006
 

English version

Urmând un link de pe un forum de arhitectură am găsit un articol la Forbes despre cele mai urâte cladiri din lume. Articolul descrie cum a fost alcătuită lista şi ce criteriu a fost luat în considerare când s-au ales “câştigătorii”, şi anume preţul uriaş al construcţiei ca să se obţină în final o clădire urâta. Am fost surprinsă să văd că pe listă se gaseşte la loc de frunte şi clădirea Muzeului de artă modernă din San Francisco. E drept că majoritatea clădirilor de pe listă erau chiar urâte de-a dreptul, dar mi se pare că nominalizarea lui SFMOMA e nemeritată. Argumentul lor e că “clădirea în sine nu e neapărat urâtă. Dar arhitectura clădirii e nepotrivită pentru un muzeu pentru că solicită prea multă atenţie pentru sine şi fură din atenţia cuvenită artei expusă înauntrul construcţiei. E un exemplu clasic de clădire de autor şi am vrea să ştim cine vrea să vadă artă într-o clădire ca asta?”, un argument care mie mi se pare un pic cam forţat, cam tras de păr. Pe mine de exemplu nu mă deranjează să văd artă într-o clădire cu o arhitectură deosebită. În plus, cu excepţia luminatorului cetral care a fost folosit de arhitectul elveţian Mario Botta ca să obţină un efect mai dramatic în atrium, nu se simte influenţa clădirii când eşti înăuntru. Sălile de expoziţie sunt tot camere rectangulare ca în orice alt muzeu deci arhitectura clădirii nu mai fură din atenţia privitorului. Ca să nu mai vorbim de faptul că acest argument ar putea fi folosit pentru multe alte clădiri celebre, ca muzeele Guggenheim din NY sau Bilbao sau Centrul George Pompidou din Paris.

Oct 102006
 

English version

Următorul obiectiv turistic de pe listă a fost Izvoarele Calde din Mammoth în nordvestul parcului. Izvoarele erau în fapt nişte terase etajate din calcar în nişte culori foarte frumoase. Am parcat maşina şi am pornit la plimbare pe o construcţie de lemn care permitea accesul pâna aproape de terase. Bateria de la aparatul de fotografiat a aşteptat până ne-am depărtat suficient de mult de maşină după care s-a gândit să se ducă la culcare. Aveam o baterie de schimb, dar era la păstrare în maşină. Aşa că mi-au scăpat câteva terase, am fotografiat numai jumătate din ele 🙂 M-am supărat tare rău, mai ales că izvoarele arătau foarte bine. După ce-am înconjurat izvoarele pe toate părţile am pornit pe un traseu către nişte lacuri făcute de castori, unde era posibil sa vedem elani. Traseul era circular şi am avut de mers cam 8 kilometri. N-am avut noroc să vedem elani – mai târziu am citit în ghid că sunt doar 1000 de exemplare în tot parcul, iar avănd în vedere că parcul e imens şansa să vedem elani era foarte mică. În schimb la întoarcerea în Mammoth Village am dat peste o turmă de reni, iar eu ca să mă răzbun pentru ghinionul cu terasele am făcut vreo 50 de poze cu reni. Fiind aproape seară ne-am hotărât să plecăm spre casă. Pe drum am trecut pe lângă un grup mare de oameni, care stăteau pe marginea şoselei căscând gura la ceva. Ne-am oprit să căscăm şi noi gura şi nu mică ne-a fost surpriza să vedem doi ursuleţi jucându-se sub un copac. Mă tot gândeam unde o fi ursoaica, că nu putea fi departe când am auzit pe cineva zicând “Ce mare e” şi până la urmă am văzut-o. Era chiar în vârful copacului sub care stăteau ursuleţii, şi părea că mănâncă muguri. Dacă aveam vreo îndoială că urşii pot să se caţere în copac, pot spune că mi-a trecut.

Sep 282006
 

English version

În ziua următoare ne-am dus să vedem Grand Teton, un parc naţional la sud de Yellowstone, la vreo 150 de kilometri distanţă. N-am nimerit în cea mai buna zi, atmosfera era ceţoasă şi nu se vedea lanţul de munţi pe care îl vazusem în toate vederile şi pozele de pe web. Dacă ne chinuiam un pic ochii reuşeam să distingem nişte contururi, nişte siluete de munţi ca prin ceaţa. Cred că dimineaţa devreme se mai putea distinge ceva, dar cum prietenii noştri s-au sculat târziu şi a şi trebuit să conducem cei 150 km, am ajuns în Grand Teton abia pe la prânz. Ne-am oprit la Jenny Lake, undeva în sudul parcului, am luat o barcă pâna pe celălalt mal şi am facut două trasee scurte, mai întii către o cascadă (Hidden Falls, Cascada Ascunsă) şi apoi spre un punct de belvedere pe nume Inspiration Point, Punctul de Inspiraţie, de unde se vedea întregul lac. Pe tot traseul erau pancarte care ne atenţionau că urşii sunt prin zonă şi să nu-i hrănim – cine e nebunul care a încercat să-i hrănească? – să nu lăsăm rucsacele pe jos etc. Traseele au fost drăguţe, deşi un pic cam aglomerate. Pe drumul de întoarcere am trecut pe lânga un semn pe care era scris “Continental Divide”, linia de demarcaţie continentală. Ne-am întrebat cu toţii ce o fi aia, se pare că toţi 4 am cam chiulit de la ora de geografie. Ajunsă acasă am citit pe wikipedia ca e “o porţiune de teren înalţată care formează o graniţă astfel încât apa de pe o parte a liniei de demarcaţie se scurge către un ocean iar apa de pe cealaltă parte se scurge către alt ocean, în general de pe cealaltă parte a continentului”. Adică în cazul de fată, apele de la vest de linia de demarcaţie continentală se scurg către Pacific în timp ce apele de la est de linie se scurg în Atlantic.

Ne-am hotărât să nu mai mâncăm de seară în parc, ca în serile anteriore ci să mergem undeva mai aproape de casă în West Yellowstone. Alin ne-a convins să mergem la o pizzerie. Nici eu şi nici Cristi nu ne omorâm după pizza, aşa că am avut de ales între 4 sau 5 feluri de mâncare. Eu am comandat “macaroni and cheese”, varianta americană de macaroane cu brânză. Pe meniu scria că macaroanele cu brânză de la West Wild Pizzeria din West Yellowstone sunt nici mai mult nici mai puţin decât “de renume mondial”. Habar n-am ce or înţelege ei prin renume mondial – poate vine cineva direct de la Paris ca să mănânce macaroane cu brânză în West Yellowstone – dar în orice caz, erau bune. Semănau foarte mult cu macaroanele cu brânză pe care le făcea mama acasă. Macaroanele cu brânză sunt un fel de mâncare foarte popular în US şi cu toate astea a fost prima dată în 10 ani când m-am încumetat să mănânc aşa ceva. Îmi aduc aminte că obişnuiau sa le servească la cantina Intel destul de des dar n-am avut niciodată curiozitatea să le încerc.

Sep 252006
 

English Version

În a doua zi ne-am dus să vedem Marele Canion de Yellowstone. Canionul arăta mai impresionant decât m-am aşteptat. De obicei sunt sceptică când întâlnesc nume ca “Niagara Californiei” sau “Marele Canion de Iowa”. Americanilor le plac statisticile de genul ăsta şi deseori în excursii găsim câte o pancartă pe care scrie “Al cincilea cel mai înalt masiv de la vest de Mississippi”. Sincer, cui îi pasă de lucrul ăsta? Fie iţi place locul respectiv, fie nu. Dacă era cel mai înalt vârf din US atunci da, înteleg. Dar “la vest de Mississippi” sau “la sud de Las Vegas” mi se par nişte repere geografice care nu merită menţionate. Am încheiat paranteza. Ne-am petrecut toată ziua mergând pe marginea canionului, oprindu-ne din loc în loc la punctele de belvedere de pe ambele parţi ale canionului, căscând gura la cele doua cascade formate de râul Yellowstone, cascade care poartă nişte nume pline de imaginaţie: Cascada de Jos şi Cascada de Sus. Cu o zi înainte avusesem o discuţie cu Cristi, care mi-a zis că le-am arătat ce e mai bun în prima zi şi că tot ce o să le arat în restul săptămânii o să fie mai neinteresant (eu fiind cea care a făcut programul pe zile şi care a decis ce vedem şi în ce ordine). Dar cu toţii au fost de acord că Marele Canion era un loc deosebit, care merita văzut. Am avut noroc şi de o zi însorită, proastă pentru facut poze (prea multă lumină), dar excelentă în rest.

Sep 242006
 

English version

Cazarea noastră în West Yellowstone a fost o casă mult prea mare pentru 4 oameni, dar cum am plătit la numărul de persoane a ieşit mai ieftin decât la hotel. Casa avea 4 dormitoare, 2 la etaj si 2 la subsol, 3 băi (câte una pe etaj) şi o sufragerie mică plus o bucătărie la parter. Avea şi televizor şi un grătar cu gaz cu care ne-am distrat serile. Însa partea cea mai bună a fost amplasamentul: casa era foarte aproape de intrarea în Yellowstone aşa că n-a mai trebuit să conducem suplimentar ca să ajungem la intrarea în parc. Oricum parcul era imens şi ne-am petrecut mare parte din excursie în maşină.

În prima zi în Yellowstone ne-am dus să vedem gheizerele. Am început cu cel mai renumit dintre ele, pe nume Bătrânul Credincios (Old Faithful). Bătrânul Credincios e cea mai populară atracţie din parc şi toată lumea se opreşte să o vadă. Numele i se trage de la faptul că erupe foarte regulat cam odată la 80 de minute, fiind cel mai previzibil gheizer din parc. Bazându-se pe durata ultimei erupţii, personalul parcului poate să determine când va avea loc următoarea erupţie. Am ajuns la gheizer cu vreo 10 minute înainte de ora la care se estimase că o să erupă, aşa că n-a trebuit să aşteptam prea mult. O mulţime de oameni aştepta cu răbdare erupţia într-o tăcere completă de parcă aşteptau o minune cerească iar vocile noastre ar fi stricat efectul. Gheizerul a început să scoată nişte abur şi să împroaşte un pic de apă după care a erupt într-o coloană înaltă de apă şi abur. În câteva minute totul s-a terminat şi lumea a început să se îndrepte către parcare.

Noi în schimb ne-am hotărât să urcăm până la un loc numit Observation Point – Puncul de Observaţie de unde se vedea întregul bazin superior de gheizere. Pe cărare am trecut foarte aproape de un bizon. Bizonii erau foarte numeroşi în zonă cu vreo 150 de ani în urmă dar au fost vânaţi până aproape de extincţie spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. În zilele următoare am văzut foarte mulţi bizoni – parcul e plin de ei – aşa că bănuiesc că nu mai sunt pe cale de dispariţie. De la Punctul de Observaţie am pornit în jurul bazinului de gheizere pe o cărare de lemn care făcea înconjurul bazinului. Am admirat o grămadă de gheizere mici si mari, înconjuraţi pe tot parcursul de un miros de ou stricat. Gheizerul Castel a început să erupă şi a erupt vreme de vreo jumătate de oră. Bătrânul Credincios a început şi el să erupă din nou. După traseul ăsta ne-am oprit la hanul Batrânului Credincios (Old Faithful Inn).

Hanul e făcut din bârne de lemn şi arată foate rustic. A fost construit pe la începutul secolului 20. Arată foarte impresionant înăuntru aşa că holul hanului era plin de fotografi toţi cu aparatele îndreptate în sus. Am decis să mâncăm la restaurantul hotelului şi împreună cu Laura ne-am dus să facem rezervări. Fata de la rezervări avea un ecuson pe care scria “Petro Nela. Romania” aşa că am început să vorbesc cu ea în română. Venise în Yellowstone cu un contract temporar de muncă şi a fost foarte uimită să ne audă vorbind româneşte. Părea că se bucură foarte mult că a întilnit pe cineva din Romania. Din păcate n-am vorbit prea mult fiindcă în spatele nostru era o coadă lungă de oameni care aşteptau pentru rezervari aşa ca i-am spus la revedere repede. La masă Cristi şi Alin au încercat să fie creativi şi şi-au comandat bizon şi ren, dar mielul meu s-a dovedit mult mai bun. După masă ne-am dus sa vedem asfinţitul la bazinul de gheizere de mijloc.

Sep 202006
 

English version

Ketchum n-a fost inclus în planul iniţial, dar un prieten ne-a convins că merită să-l vedem, aşa că am decis să facem un mic ocol. La ieşirea din Twin Falls am dat peste un câmp plin de steaguri americane, în frunte cu un panou mare pe care scria “Memorialul steagului”. Ne-am adus aminte ca a doua zi urma să fie 11 septembrie, memorialul fiind probabil ridicat în cinstea evenimentului. Mulţimea de steaguri fluturânde arăta frumos şi îmi pare rău că n-am oprit să facem poze. Ketchum a fost dezamăgitor. Arăta foarte similar cu Tahoe City, CA unde mergem noi la ski iarna. O staţiune de munte americană tipică. Partea bună a fost că am mâncat afară, la un restaurant cu terasă pe acoperiş, ceva rar în SUA unde nu prea se obişnuieşte să mănânci în aer liber. După prânz am mai condus înca vreo jumătate de oră la nord de Ketchum printr-o zonă de deal şi de munte plină de brazi, pe nume Sawtooth National Recreational Area. Până la urma am decis că ne-am făcut o idee aşa că ne-am întors la traseul nostru iniţial.

Din loc în loc pe şosea erau semne marcând “locuri de interes istoric”, în fapt traseul urmat de emigranţii din est în secolul 19 ca să ajungă în vestul SUA. Următoarea oprire pe care am făcut-o a fost la “Craterele de pe lună” un alt loc desemnat ca monument naţional. Craterele au fost o surpriză placută, locul arăta foarte interesant în opinia mea. O câmpie imensă plină de lavă întărită în forme care de care mai ciudate. Drumul spre crater era o şosea prăfuită ceea ce făcea ca locul să arate şi mai ciudat şi departe de lumea dezlănţuită. Sper să nu apară vreun orăşel acolo care să strice tot efectul. Vulcanul care produsese craterele e inactiv, ultima erupţie având loc acum vreo 2000 de ani, dar am citit pe una din pancartele plantate de îngrijitorii parcului că geologii cred că e posibil ca zona să devină activă la un moment dat. Un drum de 11 km permite accesul la o mică porţiune din crater, aşa că am avut ocazia sa admirăm tot felul de cratere si conuri vulcanice si chiar să excaladăm printr-un tunel creat tot de lavă. Ne-am învârtit prin parc vreme de vreo 3 ore în care am făcut mici trasee şi ne-am plimbat prin peşteri. Am făcut tone de poze (din care nu mă îndur să şterg acum, aşa că în curând va trebui să cumpărăm alt hard). Când a început să se însereze ne-am urcat în mașină și am plecat la drum spre West Yellowstone.