Apr 212017
 

Tokyo, o uluitoare metropolă high tech

Milioane de oameni îmbrăcați în costume negru (care pare să fie uniforma națională), platforme de metrou și de tren aglomerate, sushi, șoferi de taxi cu manuși albe, neoane, trenuri de mare viteză, temple vechi, curățenie lună, toalete pentru care ai nevoie să citești intrucțiunile, gheișe, samurai, polițete, sumo, sake, camere de hotel cât cutiile de chibrituri, “Rătăciți printre cuvinte” … astea sunt la prima vedere impresiile mele despre Japonia. M-am întors din “Țara Soarelui Răsare” de aproape 3 săptămâni dar încă meditez asupra vacanței proaspăt încheiate și a întregii experiențe, încă încercând să asimilez unele lucruri pe care le-am văzut. Cultura japoneză este în mod sigur foarte diferită decât orice am văzut până acum, chiar mai diferită decât mă așteptam după ce de ani de zile am învățat despre Japonia dintr-o mulțime de cărți și filme.

Odată ce m-am hotărât să merg în Japonia în aprilie, am cumpărat biletul de avion și m-am apucat de căutat hotel, moment în care m-am izbit de o dilemă. Tokyo e un oraș enorm, o metropolă adevărată și mărimea lui te poate face să te simți intimidat. Unde să te duci și ce să vezi într-un interval de timp limitat? În ce cartier să stai în aces oraș imens? Am înteles repede că indiferent de cartierul ales voi merge mult pe jos și va trebui să devin expertă în metroul din Tokyo. În cele din urmă am ales un hotel în Shinjuku, un cartier modern plin de zgărie-nori, de mall-uri și restaurante, care seara se transformă într-un spectacol de lumină. Am aterizat la Tokyo într-o după-amiază mohorâtă de sfârșit de martie. Intrarea în țară, recuperarea bagajelor și trecerea prin vamă s-au desfășurat ordonat și eficient. Am scos bani de la un bancomat din aeroport, am cumpărat bilete pentru Airport Limousine Bus de la un automat și am fost îndrumate (eu și prietena mea M care m-a însoțit în această excursie) de la ghișeul de informații către stația de autobuz. După ce ne-am suit în autobuz am observat cum femeia care ne controlase biletele la urcare s-a înclinat respectuos către ușile închise ale autozului până când acesta a plecat din stație. De la fereastra autobuzului Tokyo mi s-a părut o masă de urbanitate, o întindere nesfârșită de betoane și zgârie-nori. Până am terminat cu instalarea în camera de hotel se lăsase noaptea. Am ieșit din cameră în cautarea unui loc pentru cină și plimbâdu-ne pe lângă gara din Shinjuku am nimerit, complet din întâmplare, într-o zonă foarte pitorească alcătuită din câteva alei înguste unde pe o parte și pe alta se găseau mici restaurante, fiecare cam cât o cameră dintr-un apartament de bloc bucureștean, restaurante specializate în “yakitori”, frigărui japoneze. Am citit mai târziu în ghid că zona poartă numele de “Memory Lane” (sau dacă preferați mai este cunoscută neoficial și ca “Piss Alley”) sau în japoneză Omoide Yokocho. Toate localurile erau pline de lume, clienții fiind așezați pe scaune de bar la o tejghea lungă, ocupați să mănânce, să bea iar unii să fumeze, pentru că în restaurantele japoneze se poate fuma, deși pe stradă fumatul este interzis. Tineri, bătrâni, mulți “salarymen”, funcționarii japonezi în nelipsitele costume negre, veniți probabil direct de la birou. Am găsit un restaurant cu 2 scaune libere și ne-am așezat. Ni s-au adus meniuri cu o traducere sumară în engleză și cu poze. Locul era foarte îngust iar mirosul de grătar umplea încăperea. Am comandat un amestec de frigărui (pui, porc, inimi, ficat și un amestec de legume cu carne). Comanda a sosit prompt iar gustul a fost pe măsura aromei. Un salaryman ne-a zâmbit și ne-a întrebat în engleză de unde suntem. “Romania”. Replica a sosit imediat. “Comăneci”. “Yes, yes” am zâmbit. “Nadia Comăneci”. S-a oferit să ne facă o poză, după care ne-am înclinat cu toții am murmurat “arigato” și ne-am văzut de yakitori. Când am ieșit din restaurant micile alei gemeau de lume iar localurile erau toate pline până la refuz.

A doua zi de dimineață ne-am sculat devreme gata să luăm cu asalt orașul. Metroul din Tokyo s-a dovedit mult mai prietenos decât mă așteptasem. Automatele aveau și o opțiune de limba engleză, fiecare linie de metrou are asignată o culoare, stațiile au nume dar sunt și numerotate, semnele sunt și în engleză, în general nu am avut probleme să ne orientăm. De vreo două ori am luat trenul în direcție greșită iar odată ne-am suit într-un tren expres care nu a oprit în stația în care doream noi dar cu aceste mici excepții ne-am descurcat ușor. În Tokyo sunt doi operatori de metrou iar biletele nu sunt interschimbabile. Unele dintre stații sunt adevărate labirinturi, cu câte 10 ieșiri sau chiar mai multe și de obicei trebuie să te uiți după semne ca să ieși pe ieșirea corectă, altfel îți va fi destul de greu să te orientezi la nivelul străzii pentru că de jur împrejur sunt de regulă numai zgârie-nori. Și da, faimoșii împingători în vagoane chiar există, i-am văzut chiar în prima zi când am ajuns la metrou în orele de vârf. Îmbrăcați în uniformă, mănuși albe, ne-au organizat în cozi în timp ce așteptam metroul, ne-au împins la intrare și s-au înclinat respectuos la ușile închise în timp ce metroul părăsea stația. În metrou este de obicei liniște, conversațiile se desfășoară în surdină și nimeni nu vorbește la telefon. Alt lucru de menționat legat de metrou: în prima zi uitându-mă în de jur împrejur prin vagon am observat un anunț în care se menționa că vagonul respectiv devine între anumite ore vagon exclusiv pentru femei. Ajunsă înapoi la hotel am căutat curioasă pe Internet si am aflat că această măsură a fost introdusă pentru că se întâmplă de multe ori ca în aglomerația nebună de la orele de vârf, femeile să fie pipăite fără voia lor și de aici voila, vagon special pentru femei, fără pipăială.

Am început explorarea cu o vizită la templul Meiji sau Meiji-jingu, un templu șintoist dedicat împăratului Meiji și soției sale împărăteasa Shoken. Împăratul Meiji a fost primul împărat al Japoniei moderne, în timpul domniei sale Japonia și-a schimbat politica de izolare transformâdu-se dintr-un stat feudal într-un stat modern și devenind astfel una dintre marile puteri ale lumii. Templul a fost construit în 1920 și reconstruit în 1958 după ce fusese distrus în timpul raidurilor aeriene din al doilea război mondial. Meiji-jingu este amplasat în parcul Yoyogi, intrarea făcându-se prin 3 porți, care poartă numele de torii. În drum spre templu ne-am oprit să vedem Meiji-jingu Gyoen (“The Inner Garden”, “Grădina interioară”), o grădină amenajată, care pe vremuri făcea parte dintr-o moșie. Când moșia a trecut în proprietatea imperială împăratul însuși a conceput o grădină de iriși în cinstea împărătesei. Grădina era frumoasă deși un pic cam austeră la sfârșit de martie. Probabil că arată mult mai frumos atunci când e în floare. La intrarea în templele japoneze, atât în cele șintoiste ca Meiji-jingu, cât și după cum aveam să văd în zilele următoare în cele budiste, se află un un mic pavilion de purificare, cu o fântână. Vizitatorii trebuie să urmeze un ritual numit temizu, în care se spală pe mâini și pe față, cu ajutorul unor linguri de lemn. Din păcate templul era în renovare, accesul fiind interzis momentan, dar te puteai plimba prin restul complexului. La dreapta templului era o construcție de lemn unde erau agățate rugăciuni scrise pe tăblițe de lemn, echivalentul acatistelor de la noi, și un pavilion unde se puteau cumpăra omanori (amulete norocoase). Amuletele erau specializate, puteai de exemplu achiziționa amulete pentru succes în general, noroc la bani, siguranță în trafic 🙂 , succes în dragoste, familie fericită, fericire, noroc în afaceri etc. Am avut și norocul să vedem o nuntă, mirii fiind îmbrăcați tradițional, deși mirele era în mod evident gaijin (străin). Rugăciunile se făceau în fața templului în renovare, ritualul fiind următorul: arunci o monedă de 5 yeni într-o cutie, te înclini serios de două ori, bați de două ori din palme, te mai înclini odată după care te rogi scurt ca să mai prindă și alții loc.

După vizita la templu și o pauză pentru o cafea și un sandviș pe post de mic dejun întârziat, am pornit într-o plimbare prin cartierul Harajuku cunoscut în afara Japoniei drept cartierul modei pentru adolescenții japonezi. Strada principală din Harajuku, Takeshita-Dori este un bazar pentru adolescenți, plin de magazine la modă, buticuri, magazine de haine la mâna a doua, toate vânzând produse a căror principală trăsătură pare să fie “drăgălășenia”. Cred sincer că japonezii au o obsesie națională cu tot ce este “drăgălaș” iar în materie de “drăgălășenie” (cuteness) Harajuku este cireașa de pe tort. Explicația fenomenului “Harajuku girls” (dacă nu știți despre ce vorbesc, căutați pe Google images “Harajuku girls”) ar fi că tinerii se îmbracă în haine colorate, șocante și kitsch ca un protest împotriva sistemului, a unei societăți în care individualitatea este înăbușită și unde uniformele sunt promovate începând cu școala primară și terminând cu faimoșii salarymen, armata îmbrăcată în negru care în fiecare dimineață invadează orașul. Atracția principală în Harajuku și Takeshita-Dori sunt tinerii și stilurile lor vestimentare dar la momentul în care am vizitat noi strada n-am avut noroc să vedem foarte multe costume. Poate că ora nu era tocmai protrivită. În schimb strada părea destul de plină de turiști. Mai că mi-a venit să-mi înec amarul cu o clătită 🙂 pentru că fiecare a doua clădire din Takeshita-Dori pare a fi un loc unde se vând clătite. Vitrinele etalau zeci de combinații de umpluturi, dulci sau sărate, iar la toate “clătităriile” erau cozi lungi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care nu am încercat și eu o clătită. Ca mulți alții care și-a petrecut copilăria comunistă pe la cozile din cartier am o reacție automată de respingere pentru orice coadă mai mare de 5 persoane. Celălalt motiv e că nu-mi era deloc foame.

Am continuat plimbarea pe bulevardul Omotesando către muzeul Nezu. Omotesando este considerat Champs-Elysees-ul Tokyo-ului. Este un bulevard larg, mărginit de rânduri de pomi, plin de boutique-urile elegante ale unor branduri internațioale de lux precum Prada, Dior sau Louis Vuitton, care își desfășoară activitatea în niște clădiri avantgadiste, multe dintre ele opera unor arhitecți celebrii. Am admirat clădirile din stradă și am făcut o grămadă de poze.

Muzeul Nezu a fost fondat pentru a conserva și a expune colecția de artă asiatică a omului de afaceri Nezu Kaichirō. Muzeul nu e mare, spațiul de expus este alcătuit din câteva camere, motiv pentru care obiectele din colecție sunt rotite, fiind expuse pe rând. Îmi amintesc o cameră cu obiecte de ceramică folosite la ceremonia ceaiului, alta cu exponate de caligrafie, o expoziție temporară cu portrete ale lui Buddha constând din patru camere în care ochii lui Buddha te priveau de pe toți pereții. Muzeul are și o grădină tradițională japoneză foarte frumoasă, în care ne-am plimbat în voie și din nou … am făcut o grămadă de poze 🙂

De la muzeul Nezu am pornit-o pe jos până în Shibuya pentru a vedea o intersecție despre care se zvonește că ar fi “cea mai aglomerată intersecție din lume”. Intersecția are cinci treceri de pietoni iar atunci când semafoarele sunt roșii pentru mașini ele opresc traficul în toate direcțiile moment în care o mulțime de oameni se revarsă pe stradă. Mai întâi am vizionat potopul uman de la nivelul străzii, după care împreună cu toți ceilalți turiști din Tokyo (sau cel puțin asta a fost impresia) am urcat la etajul întâi al clădirii Tsutaya, în cel mai aglomerat Starbucks de pe planetă unde a fost nevoie să dăm serios din coate pentru a ajunge la fereastră ca să surprindem spectacolul străzii de la înălțime.

Înainte de cină, considerând că încă mai e loc de o activitate turistică (ha!) am mers până la Tokyo Metropolitan Government Building în Shinjuku, unde se poate urca (gratis!) pâna la etajul 45, pentru a admira panorama orașului. Am fost un pic dezamăgită însă. Luminile puternice din interior se reflectau în geamuri, ceea ce făcea ca întunericul de afară să pară insondabil și panorama greu de distins. Pentru ca dezamăgirea să nu fie totală am profitat de magazinul de suveniruri de pe etaj de unde am cumpărat câteva nimicuri pentru cei de acasă. Pentru cină ne-am întors în Memory Lane. A fost cu siguranță o zi lungă, în care am văzut multe lucruri noi și interesante.

Omoide Yokocho (Memory Lane) lângă stația de tren Shinjuku

Yakitori

Torii Meiji-jingu

Meiji-jingu Gyoen – The Inner Garden Meiji-jingu

Pavilionul de purificare Meiji-jingu

Meiji-jingu

Ceremonie de nuntă

“Acatistele” japoneze

Automate de sucuri

Takeshita-Dori

Bulevardul Omotesando

Muzeul Nezu

Intersecția Shibuya

Panorama din Tokyo Metropolitan Government Building

Cina în Omoide Yokocho

Mar 252017
 

Jaipur, capitala roz a Rajasthanului

Ultima oprire din călătoria mea indiană a fost Jaipur, “orașul roz al Rajasthanului”. De la Agra la Jaipur am mers cu mașina, un drum care durat cam cinci ore și care a început cu o ieșire cu hurducăieli din Agra pe un drum parțial pavat. A urmat trecerea din statul Uttar Pradesh în Rajasthan și odată cu ea o schimbare de atmosferă. Tot India cea incredibilă și haotică, dar una un pic mai curată, un pic mai ordonată, cu drumuri mai bune și cu motocicliști care purtau chiar și căști de protecție. Am oprit de două ori iar una dintre opriri trebuie menționată aici pentru că a fost ceva absolut extraordinar. Într-un sat uitat de lume pe nume Abhaneri, undeva de pe autostradă la drepta, o minunăție: o fântână în trepte, Chand Baori, construită în secolul al IX-lea. 13 etaje, 3500 de trepte, 30 de metri adâncime. Era folosită de către localnici pentru a aduna apa de ploaie și vreme de multe secole a fost principala sursă de apă potabilă din zonă.

Am ajuns în Jaipur după-amiaza și ne-am cazat la Pearl Palace, care nu era chiar un palat ci mai degrabă o pensiune decentă, recomandată prin toate ghidurile turistice. Cum mai erau doar vreo trei ore până la cină am tras o fugă până la Bapu Bazaar, piața principală din orașul vechi. Jaipur a fost fondat în 1727 de către maharajahul Sawai Jai Singh II, care a domnit între 1699-1744. Acesta avea nevoie de o nouă capitală pentru că vechea capitală, Amber, nu mai făcea față populației în creștere, iar în plus exista și un deficit de apă. Majarahajul împreună cu architecții săi au conceput orașul într-un sistem grilă format din 9 sectoare, un plan bazat pe vechea arhitectură hindusă. Ca să-i asigure paza, orașul a fost înconjurat cu ziduri de fortificații solide, străpunse de șapte porți. Jaipur este cel mai mare oraș din provincia Rajasthan și laolaltă cu Agra și Delhi e parte din “Triunghiul de Aur” al Indiei. Orașul a fost pictat roz de Sawai Ram Singh în 1853 în cinstea vizitei prințului de Wales, viitorul rege Edward VII al Angliei, în Rajasthan culoarea roz fiind cea care în mod tradițional simbolizează ospitalitatea. Astăzi Jaipur are în jur de 3 milioane de locuitori. În imaginația colectivă Jaipur este fascinant, fabulos și misterios, capitala unei provincii a cărui cultură feudală veche și trăsături distinctive au supraviețuit până în epoca modernă. Este orașul grădinilor ascunse, a palatelor somptuoase și a fortărețelor în vârf de deal. Este orașul majarajahilor și a maharanilor, al bazarurilor, maimuțelor, păunilor și cămilelor. În același timp pe străzi am regăsit același amestec, deja familiar, de mașini, ricșe, motorete, pietoni și vaci placide, de data aceasta toată activitatea desfășurându-se pe un fundal roz care adăuga parcă o picătură de calm acestui fascinant melanj.

Bapu Bazaar este o adunătură de magazine mai mari sau mai mici în care poți găsi haine, mirodenii, bijuterii, diverse articole de artizanat, lucruri pentru casă, suveniruri etc. Am cumpărat câteva nimicuri pentru acasă încercând să mă tocmesc dar nereușindu-mi prea bine 🙂 Am luat cina pe terasa hotelului, la Peacock Restaurant, care pare a fi cel mai popular restaurant din Jaipur (în momentul in care scriu aceste rânduri este pe locul 3 la “Restaurante în Jaipur” pe tripadvisor cu un număr impresionant – 2250 – de recenzii). Renumele e meritat, mâncarea și servirea sunt bune iar atmosfera este plăcută. La cină restaurantul era arhiplin, cred că fără rezervare nu ai șanse să prinzi o masă.

A doua zi a început cu o vizită la impresionantul fort Amber, o masivă fortăreață ridicată pe culmea unui deal, în satul Amer, aflat la 11 kilometri distanță de Jaipur. Un palat formidabil, construit din piatră galbenă și roz și marmură albă, cu o îmbinare de elemente arhitecturale hinduse și mogule, cu patru niveluri, cu imense curți interioare, zeci de camere, holuri, balcoane, scări interioare și terase, un uriaș labirint gata de a fi explorat. Fortul a fost construit în principal în secolul al 16-lea de către Raja Man Singh I, locul servind vreme de secole drept resedință maharajahilor și familiilor lor. Din afară fortul arată sever, cocoțat în vârful dealului și dominând împrejurimile, masiv și invincibil, dar odată ce treci de porți intri într-o altă lume, una a detaliilor elegante. De la prima curte imensă care era folosită ca loc de paradă și de inspecție a trupelor, la următorul nivel destinat audiențelor publice și de unde poți admira o frumoasă panoramă a împrejurimilor, la nivelul destinat audiențelor private cu un încântător pavilion îmbrăcat în argint și oglinzi având alături o grădină frumos aranjată și în final la ultimul nivel unde se aflau camerele în care se desfășura viața privată a celor care locuiau în fort. Am rătăcit prin fortăreață mai bine de o oră, făcând sute de poze și am părăsit locul cu sentimentul că aș mai fi putut sta acolo ore bune, plimbându-mă prin curțile interioare și prin camerele goale, încercând să-mi imaginez cum arătau atunci când erau locuite.

Întorși în Jaipur ne-am oprit să fotografiem Jal Mahal, un palat abandonat aflat în mijlocul unui lac (Jal Mahal înseamnă în fapt Palatul Apei). A urmat apoi o altă clădire de o frumusețe aparte, Hawa Mahal, Palatul Vânturilor, clădirea simbol a Jaipur-ului, construită pentru femeile din haremul maharajahului, care trăiau închise, neputând fi văzute decât de către stăpânul lor. Palatul Vânturilor e în fapt o extensie a haremului care permitea femeilor să observe viața orașului fără a fi văzute din afară. E o construcție impresionantă din greșie roșie și roz, pe 5 etaje, cu aproape 1000 de ferestre. Îmi pare rău că nu am apucat să urc în Hawa Mahal, să arunc o privire pe una dintre ferestre. Poate data viitoare.

După-amiaza am avut parte de o altă experiență pe care nu cred că o voi uita prea curând. Auzind că voi ajunge în Jaipur, mulți prieteni m-au sfătuit ca neapărat să merg să văd un film indian la Raj Mandir, cea mai faimoasă sală de cinema din India, o construcție roz pe care toate ghidurile turistice o aseamănă cu o bezea uriașă. Deschis în 1976 și cu o capacitate de 1200 de locuri, Raj Mandir este întradevăr un loc care merită văzut. Chiar dacă nu crezi că o să reziști la experiența unui film indian care de regulă durează cam 4 ore (cu pauză) și care are numeroase momente de muzică și dans, tot merită plătit biletul de intrare pentru a vedea impresionantul foaier și sala de cinema. La începutul filmului s-a intonat imnul național și toată lumea s-a ridicat în picioare. Publicul e și el parte din spectacol, contribuind cu propriul sonor, cu aplauze, cu încurajări, cu fluierături, toată lumea pare prinsă în povestea care se desfășoară pe ecran.

Mi-aș fi dorit să fi stat mai mult timp în Jaipur, pentru că n-am apucat să văd pe îndelete tot ce era de văzut. Nu am văzut de exemplu observatorul Jantar Mantar, construit de maharajahul iubitor de astronomie. Cum ziceam mai sus, poate data viitoare.

Cam asta a fost aventura mea indiană. Din Jaipur m-am reîntors în Delhi și de acolo la București. Se zice că India nu le lasă indiferent, că fie o urâști, fie o iubești. Sau de ce nu, sunt sigură că există și oameni care o iubesc și o urăsc în același timp (din motive diferite, evident). Nu știu dacă pot spune că iubesc India, dar știu că vreau să mă întorc pentru că mi s-a părut un loc fascinant din care am văzut prea puțin. Așa că pe data viitoare. Pentru că sper din toată inima să fie și o dată viitoare.

Autostrada spre Jaipur

Chand Baori, fântâna în trepte din Abhaneri

Jaipur

Pearl Palace Hotel

Bapu Bazaar

Pe drum spre fortul Amber

Fortul Amber

Îmblânzitorul de cobre

Fortul Amber

Jal Mahal

Hawa Mahal

Masala Dosa, o specialitate din sud

Raj Mandir

Mar 162017
 

Taj Mahal: În numele iubirii

Călătoria cu trenul de la Varanasi la Agra trebuia să dureze 12 ore dar a durat în schimb 16 ore și jumătate. Am înteles de la alți călători că asta nu e o supriză. În India atât orele de plecare ale trenurilor precum și orele de sosire afișate sunt …orientative 🙂 Nu sunt una dintre persoanele care sunt fanatice cu trenurile, care îți pot numi locomotive, lista specificațiile lor, spune de când o anumită rută e în funcțiune, etc dar îmi plac mult călătoriile cu trenul. Una dintre cărțile mele favorite, pe care o mai recitesc din când în când, e o carte de călătorii numită “Bazarul pe roți” de Paul Theroux (tradusă și în română la Polirom în 2014) care începe așa “Încă din copilărie, … , rar mi s-a întâmplat să aud cum trece un tren fără să-mi doresc să urc în el. Șuieratul acela al locomotivei sună ca un descântec: trenurile seamănă cu niște bazaruri irezistibile, care șerpuiesc fără hurducăituri, indiferent de relieful pe care îl traversează: și cu cât viteza crește cu atât mai binedispus devii”…”Dacă trenul este destul de mare și de confortabil, nici măcar nu-ti trebuie neapărat o destinație; îți e destul să ai loc la fereastra compartimentului și poți să devii unul din acei călători care sunt în perpetuă mișcare, călare pe șine, fără să ajungă și fără să simtă că ar trebui să ajungă vreodată undeva…” În “Bazarul pe roți” Paul Theroux merge cu trenul de la Londra în Japonia și înapoi și o mare parte din carte este dedicată mersului cu trenul prin India. Încă de când am citit cartea pentru prima dată, cu mulți ani în urmă, am visat să merg cu trenul prin India și să văd cu ochii mei o gară indiană. Iar “Varanasi Junction Railway Station” nu m-a dezamăgit. Am regăsit acolo “satul din gară” de care vorbește Theroux în cartea sa.

Trenul nostru s-a numit 14863 Marudhar “Express” și a plecat chiar din Varanasi, ceea ce s-a nimerit bine pentru că nu a avut mare întârziere. Trenurile indiene au 8 clase, deși nu toate sunt prezente pe toate trenurile. Noi am călătorit cu AC-Two tier sau AC2 o clasă care se pare că este preferată de mulți turiști străini pentru că este relativ curată, confortabilă și mai puțin aglomerată. Vagoanele sunt deschise, nu există cușete, cu câte 4 paturi la fereastră, 2 sus, 2 jos și câte 2 paturi suprapuse de-a lungul coridorului. Fiecare set de paturi are o perdea, pentru intimitate (nu că perdeaua ar fi oprit vânzătorii ambulanți care se urcau în fiecare stație cu marfă de vânzare). Un set de așternuturi este inclus în preț. Eu am avut primul patul de sus din vagon ceea ce a însemnat că în loc de 3 vecini am avut doar unul. Două toalete, una turcească, una în stil vestic. După cum mă așteptam cea turcească era un pic mai curată.

Deja se lăsase întunericul când ne-am urcat în tren așa că nu m-a deranjat prea tare că având patul sus nu aveam fereastră. Spectacolul se desfășura înăuntru. Cele 16 ore și jumătate au trecut în fapt destul de repede pentru mine pentru că obosită fiind după ziua caniculară de la Sarnath și după toată agitația plecării am reușit să dorm vreo 10 ore din cele 16. În rest am mâncat, am vorbit cu colegii de compartiment, am citit puțin. La capul patului am avut o priză care spre surprinderea mea chiar funcționa și unde am putut încărca diversele electronice. În compartiment era un grup de indieni care mergeau cu toții la o nuntă. Femeile păreau deja îmbrăcate pentru ocazie, în niște sari-uri frumos colorate. A urmat nebunia gării din Agra, un drum cu mașina întrerupt de o scurtă pauză de cafea iar într-un final am ajuns și la pensiune. “Aman Homestay Guesthouse” aducea puțin cu pensiunile de munte românești și promitea să fie un loc confortabil.

La prima vedere Agra e un oraș urăt. E poluat, murdar, aglomerat, dar spre norocul lui este printre cele mai vizitate locuri din India pentru că aici se găsește unul dintre cele mai încântătoare edificii din lume. Pe care am avut șansa să îl văd cu ochii mei în după-amiaza care a urmat, din acea zi care s-a nimerit să fie chiar ziua mea de naștere 🙂

Pentru mulți oameni Taj Mahal simbolizează India. Este în orice caz, fără tăgăduială, mândria Indiei, și aste pe bună dreptate. Povestea Taj Mahalului, pentru cine nu o cunoaște, este în același timp deosebit de romantică și deosebit de tristă. Shah Jahan a fost unul dintre cei mai carismatici și mai cultivați împărați moguli, care a construind palate și monumente în multe locuri din nordul Indiei. Când nevasta lui favorită, Mumtaz Mahal, a murit în timpul nașterii celui de-al paisprezecelea copil, Shah Jahan a fost atât de devastat încât se zice că a albit peste noapte. În amintirea lui Mumtaz și a iubirii lor, Shah Jahan a hotărât să construiască un mausoleu grandios. Construcția a început în 1632 și a fost nevoie de 20000 de oameni și de 20 de ani până când Taj Mahalul a fost complet. Iar rezultatul este întradevăr uimitor. Nu e de mirare că Taj Mahalul este monument UNESCO și că a fost ales drept una dintre cele “7 minuni ale lumii moderne”. Măiestria cu care a fost construit Taj-ul e absolut uimitoare. Se pare că ridicarea Taj Mahal-ului a golit visteriile împărăției ceea ce a făcut ca unul dintre fii lui Shah Jahan, speriat că nu-i va mai rămâne nimic ca moștenire, să-l întemnițeze pe acesta în Agra Fort. Se zice că din celula sa el a putut să vadă Taj Mahalul până la sfârșitul zilelor.

Unul dintre lucrurile extraordinare în ceea ce privește Taj-ul este că el arată diferit în funcție de ora din zi, pentru că delicata marmura albă de Makrana reflectă schimbările de lumină, astfel că frumosul mausoleu își schimbă culoarea, de la alb la galben, la auriu etc. Există nenumărate studii care speculează motivele care fac ca Taj Mahalul să fie o clădire atât de frumoasă și unică. Pe lângă schimbările de culoare în funcție de lumina zilei, care o fac să arate diferit la răsărit față de apus, noaptea sau în plin soare și pe lângă jocurile delicate de umbre datorate tot luminii, mai este invocată și perfecta ei simetrie în proporții și detaliile măiastre ale fațadei. E greu de descris impactul pe care îl are Taj-ul atunci când îl vezi pentru prima dată. Mai mare și mai grandios decât îți închipui la vederea reproducerilor dar în același timp cu o eleganță dată de proporțiile perfecte și o serenitate diafană datorată marmurei albe strălucind în lumină. Toate superlativele pe care le-ai auzit sau citit înainte de a ajunge aici, toate sunt binemeritate. N-aș putea spune că s-a coborât liniștea când am intrat pe poartă, era și greu pentru că grădinile gemeau de oameni, majoritatea turiști indieni. Dar peste toată agitația m-am simțit vrăjită la vederea ansamblului, și în curând am realizat că pierdusem din explicațiile ghidului pe care îl angajasem la intrare. Efectul de maiestate este amplificat și de amplasamentul clădirii. Mausoleul este flancat de patru minareturi așezate simetric, iar în fața lui o alee largă de access este împărțită în două de un canal cu apă cu niște fântâni. La jumătatea distanței dintre poarta de intrare Dawaza și Taj se găsește o platformă cu câteva bănci de marmură, platformă care a devenit celebră atunci când prințesa Diana a fost imortalizată în fața Taj-ului. În stânga și în drepta mausoleului de marmură albă se găsește câte o moschee din piatră roșie.

Odată ce începi să te aproprii ies in evidență detaliile, fiecare centimetru de marmură părând că spune o poveste. Taj Mahalul apare ca o frumoasă cutie de bijuterii supradimensionată. Încrustațiile constau în modele cu flori, caligrafie, versuri din Coran și modele cu pietre semi-prețioase. Înăuntru mausoleul este mai puțin impresionant. Câteva camere, dintre care cea centrală de formă octogonală, adăpostind replicile sargofagelor lui Mumtaz și Shah Jahan. Sarcofagele adevărate se află dedesupt, într-o cameră inaccesibilă pentru public. Interiorul e mult mai mic decât te aștepți privind clădirea din afară.

Ca multe alte orașe indiene, Agra este foarte poluată iar această poluare a afectat și frumosul Taj Mahal. Marmura albă devine încetul cu încetul gri iar Tajul nu este vizibil din depărtare din cauza poluării. Deși s-au luat unele măsuri – este interzisă construirea fabricilor într-o anumită distanță de mausoleu și automobilele sunt interzise la mai puțin de kilometru distanță – se pare că Taj Mahalul este în continuare în pericol de a fi deteriorat.

După o după-amiază plină, ne-am întors la pensiune unde am urcat pe terasă cu promisiunea că voi vedea Taj Mahalul în distanță. Întradevăr, minaretele erau vag vizibile prin atmosfera gri, amintirea unei zile de naștere cu totul deosebită. Am încheiat seara cu o cină delicioasă gătită de proprietară și de fiica ei.

Gara din Varanasi

Sala de așteptare de la clasa întâi

În tren

Gara din Agra

Camera de la “Aman Homestay Guesthouse”

Panoul cu lucrurile interzise în complexul Taj Mahal

Complexul Taj Mahal

Prima bere după multe zile de abstinență

Cina, gătită de gazdele de la pensiune

Mar 092017
 

Din nou despre Varanasi

În seara celei de-a doua zile în Varanasi am avut șansa să traversez una dintre cele mai absurde intersecții pe care le-am văzut în viața mea. Îmi pare rău că n-am făcut o poză deși nu știu dacă aș fi putut surprinde nebunia momentului. Cam ăsta e Varanasi și prin extensie India… până și traversarea unei intersecții poate fi o aventură 🙂 După cum ziceam și în articolul anterior, la suprafață orașul e haotic, dezorganizat, de-a dreptul murdar. Traficul e turbat și claxoanele te asurzesc, dar odată ajuns pe malul Gangelui și mai ales odată cu venirea serii se așterne liniștea și viața capătă o altă dimensiune. Dedesupt se simte un calm, o seninătate, un ritm de viață care se măsoară nu în secunde sau minute ci în secole. Așa cum, în seara celei de-a doua zile, la vreo jumătate de oră distanță de traversarea menționată mai sus am ajuns într-un colț liniștit numit Jolly Music House unde am asistat la un concert de muzică clasică indiană și la un spectacol de dans Karthak. Dacă de Gange, de ghat-uri și de ruguri auzisem înainte să ajung aici, nu știam că Varanasi este faimos și pentru muzica clasică indiană. Mulți dintre cei mai mari reprezentanți ai muzicii clasice indiene provin din Varanasi, incluzând Ravi Shankar, celebrul cântăreț de sitar afiliat cu Beatles și cu Woodstock. Într-o încăpere simplă, cu pereții decorați cu sitare ne-am așezat pe podea și am ascultat vreme de oră ritmurile vag familiare ale muzicii clasice indiene. Tabla, sitar, mai târziu voce și un instrument ciudat despre care am aflat mai târziu că se numește cutie shruti. Am avut parte si de un “duel” între tablă și sitar, sitarul stabilind ritmul și tabla ținând pasul. Am fost impresionată mai ales de muzicianul de tabla ale cărui mâini se mișcau cu așa o repeziciune că întreg tabloul părea ireal. În a doua jumătate de oră am asistat și la un dans tradițional, pe nume Kathak, unul dintre formele de dans clasic indian. Dansatorul, ale cărui picioare erau înfășurate în niște clopoței, ne-a arătat trei forme distincte de dans Kathak, fiecare dans spunând de fapt o poveste.

Următoarea zi a început dimineața devreme, cu cea mai recomandată activitate turistică din Varanasi, o excursie cu barca la răsăritul soarelui. Toate ghidurile turistice și toate website-urile pe care mi-au picat ochii descriau experiența ca fiind de esențială și poate că am avut noroc dar chiar a fost ceva deosebit de frumos. Am ajuns la ghat-uri când încă se lumina de ziuă. Peste oraș plutea o ceață ușoară dar vizibilitatea era totuși bună. La urcarea pe barcă am cumpărat o ofrandă, un recipient cu o lumânare și câteva flori, pe care trebuia să o aprind și să-i dau drumul pe râu. Era încă destul de frig când ne-am îndepărtat de mal. Râul era plin de bărci cu turiști, cu țoții făcând același lucru ca și noi, privind răsăritul și făcând sute de poze. Soarele a început să se ivească și dintr-o dată totul a devenit magic. Clădirile colorate erau scăldate în lumina aurie a răsăritului. Pe trepte, o activitate febrilă. Ghat-urile fremătau deja de oameni, veniți pentru ritualul de dimineață, mulți indieni în apă până la brâu făcând “puja”, salutând apariția soarelui. Unii se spălau pe cap, pe dinți, alții se bărbiereau, dohbi wallah spălau rufe, pescărușii plonjau în râu, turiștii făceau fotografii. Printre indieni, un turist japonez care se încumetase să intre în apă, primul și ultimul turist pe care l-am văzut spălându-se în Gange în cele câteva zile cât am stat în Varanasi. Dăm drumul ofrandelor pe rău. La Manikarnika Ghat ardeau multe ruguri, acolo activitatea e în toi 24 de ore din 24. Un templu este parțial cufundat în apă, prăbușit se pare sub propria greutate. Parcurgem foarte încet drumul înapoi în timp ce ritmul activității crește. Lumina este divină, farmecul e imposibil de negat.

După plimbarea cu barca la răsărit am revenit la hotel pentru micul dejun. Se anunța o zi cu soare, prima zi cu soare adevărat de când pusesem piciorul în India. Soarele ardea chiar cu forță și m-am bucurat de el din plin, pentru că s-a nimerit să merg la o clasă la un centru de yoga, clasă care s-a ținut pe acoperișul centrului, în plin soare 🙂 M-am felicitat că avusesem inspirația să-mi dau cu cremă de protecție solară înainte să plec de la hotel. După yoga, încă o plimbare de-a lungul ghat-urilor către capul sudic Assi Ghat. După-amiaza a fost una liniștită, petrecută pe terasa pensiunii, unde am avut o sedință de henna. Înainte de cină am avut din nou parte de o cursă maniacală cu tuk-tuk-ul până la restaurant.

În ultima dimineață în Varanasi am făcut o excursie la Sarnath, unul dintre cele patru locuri sacre din circuitul de pelerinaj budist. Aici a ținut Buddha prima sa predică după iluminare. Am vizitat mai întâi situl arheologic și stupa și apoi câteva temple construite de țările în care budismul este o religie importantă: Thailanda, Japonia, Tibet, China, India. Fiecare templu avea un stil arhitectural diferit. Sarnath, ca și Varanasi era plin de pelerini. Întorși în Varanasi, ultimul lucru pe care l-am făcut înainte de a pleca spre gară a fost să cumpăr câteva eșarfe de mătase, cadouri pentru cei de acasă, de un magazinaș din orașul vechi. Varanasi este cunoscut și pentru industria mătăsii și pentru frumoasele sari-uri care se produc aici.

Ca final … Varanasi e un loc care nu are cum să te lase indiferent. Impresiile sunt întotdeauna la superlativ, fie în bine, fie în rău, pentru că da, este multă mizerie și Gangele este foarte poluat. Totuși, murdăria poate fi până la urmă irelevantă în impresia cu care rămâi după ce vizitezi Varanasi. Poți să-ți ții respirația și să fii obsedat să nu calci într-o balegă și să te deranjeze vânzătorii ambulanți care te asaltează din toate părțile, sau poți lua totul în plin ca pe o experiență unică 🙂 Pentru mine experiența a fost de neuitat și cred că în ciuda aerului decrepit și a mizeriei, Varanasi, vorba celor de la Lonely Planet, “nu ia prizonieri”.

Jolly Music House

Varanasi la răsărit

Varanasi de pe terasa pensiunii

Școala de yoga

Bărci la Gange

Simbolul Om (Aum) “sunetul fundamental al Universului”

Nelipsitele vaci

Varanasi de pe terasa pensiunii

Henna

Cina

Sarnath

Prăvălia de mătăsuri

Mar 042017
 

Varanasi, orașul sfânt, orașul pelerinilor: străvechi, șocant, tulburător

După Delhi, următoarea oprire a fost Varanasi, un loc care m-a șocat, m-a tulburat și m-a uluit peste măsură. A fost mai mult decât m-am așteptat – pe toate planurile 🙂 și mai mult decât a părut la prima vedere. Potrivit legendei Varanasi a fost fondat de zeul Shiva acum 5000 de ani și este cel mai important dintre cele șapte orașe sacre (Saptapuri) ale Indiei. Săpăturile arheologice arată că a existat o așezare urbană în Varanasi începând cu 2000 î.H. ceea ce face ca orașul să fie unul dintre cele mai vechi orașe din lume. Aflat pe malul râului Gange (sau Ganga), Varanasi a fost vreme de milenii capitala spirituală a Indiei, orașul etern pentru credincioșii hinduși și centrul pricipal de pelerinaj din India. Credincioșii hinduși vin în Varanasi din toate colțurile Indiei pentru a îndeplini diferite ritualuri religioase, cum ar fi îmbăierea în apele sfinte ale Gangelui, despre care se crede că spală păcatele și purifică sufletul. Este un oraș plin de temple, de ghat-uri – scări aflate pe malul Gangelui și care permit accesul pelerinilor la rău, de clădiri vechi, de alei înguste, de sfinți hinduși și de multe altele. Varanasi nu are atracții turistice propriu-zise, nu sunt locuri de vizitat cu excepția câtorva temple, în rest tot spectacolul se desfășoară pe străduțele orașului vechi și pe malul Gangelui. Un spectacol ar vieții și al morții pentru că hindușii cred că dacă mori în Varanasi vei obține moksha, “eliberarea din ciclul din ciclul infinit de morți și reîncarnări și izbăvirea de suferințele și limitele impuse de existența corporală” (vezi aici). De aceea pe lângă ghat-urile destinate îmbăierii există și două ghat-uri destinate incinerării morților, ritualul de trecere prin care spiritul se detaşează de corp.

De la Delhi la Varanasi, care mai e cunoscut și sub numele de Benares sau Kashi orașul luminii, am zburat cu o cursă Indigo care a plecat de pe aeroportul Indira Ghandi, de la terminalul 1D, destinat zborurilor domestice operate de liniile aeriene low-cost. Nu știu de ce, poate datorită șocului cultural pe care îl simțisem din plin în ultimele două zile, m-am așteptat ca aerportul să fie destul de haotic. În realitate terminalul 1D s-a dovedit a fi curat și destul de bine organizat. Zborul a durat cam o oră și tot cam atât a durat și călătoria cu mașina de la aeroport în oraș, deși aeroportul se află la numai 20 de kilometri de Varanasi. Drumul care lega aeroportul de oraș era încă în construcție, și pe anumite porțiuni se circula pe o singura bandă pe care se îngrămădeau vehicule de tot felul care încercau să se depășească, neținând seama de faptul că nu era loc de depășire. Din cauza construcției norul de praf aproape că ne înghițea iar spectacolul de pe marginea străzii era ca de obicei la un nivel greu de imaginat. În cele din urmă călătoria cu mașina s-a încheiat cu bine și după o plimbare scurtă pe niște străduțe înghesuite, printre tarabe, vaci, motorete și oameni, am ajuns și la pensiune. Pensiunea, Shanti Palace Guesthouse, se afla în centru vechi al orașului, la 2 minute de mers de Gange.

După o scurtă pauză la hotel am pornit agale de-a lungul ghat-urilor spre Dasaswamedh Ghat, unde urma să aibă loc “puja”, ceremonia de seară de pe malul Gangelui, un ritual condus de 5 preoți, fascinant de privit. Treptele erau pline de oameni veniți să asiste la spectacol. Mirosul tămâiei și sunetul incantațiilor, aprinderea focului sacru, caleidoscopul de culori, lumina asfințitului, ofrandele de flori plutind pe râu, totul creează o atmosferă aproape hipnotică, în care am avut pentru prima oară impresia pe care mai urma să o am și în următoarele zile, că Varanasi nu pare atins de trecerea timpului. Oamenii, viața, râul, toate par să fie la fel de la începutul tuturor lucrurilor. Mark Twain spunea foarte frumos despre Varanasi că “Varanasi sau Benares este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda și arată de două ori mai vechi decât toate acestea puse laolaltă”. Pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la vizita lui Twain în 1896.

După ceremonie a urmat o plimbare pe aleile înguste ale vechiului oraș, cina și întoarcerea la hotel, oaza noastră de liniște. A doua zi a început cu o cafea pe terasa pensiunii, unde niște maimuțe în căutare de mâncare încercau să cucerească balustradele în timp ce personalul se chinuia să le alunge. Ne-am plimbat din nou de-a lungul ghat-urilor, care musteau de activitate. Pe lângă câini vagabonzi, vaci masive și capre costelive, pe lângă bărci, rufe întinse la uscat și apele murdare ale Gangelui, un caleidoscop uman impresionant: credincioșii care se îmbăiau, dohbi wallah care spălau rufe, vânzători ambulanți, copii jucând cricket, cerșetori, Shadu (asceții hinduși). Atmosfera și peisajul păreau vag ireale, nu pot să le compar cu nimic, mi-e greu și să mă încumet să le descriu. Poate că fotografiile vor ajuta la captarea momentului.

La Dasaswamedh Ghat am părăsit malul și am continuat plimbarea prin piața orașului vechi și prin labirintul de străduțe înguste, oprindu-ne la cel mai faimos loc de băut lassi din tot Varanasiul, Blue Lassi Shop. Lassi este un iaurt care se poate bea dulce sau sărat. La Blue Lassi Shop lassi-ul este dulce și cu fructe. În meniu erau înșirate zeci de posibile combinații, dintre care m-am hotărât în cele din urmă pentru un lassi cu rodie și nucă de cocos, care a fost delicious și foarte îndestulător. Ne-a fost servit în niște căni de ceramică de unică folosință (prima oară că văd așa ceva). Cum Blue Lassi Shop este în drumul spre Manikarnika Ghat, ghat-ul dedicat incinerărilor, în timp ce așteptam să se pregătească lassi-urile am văzut trecând câteva procesiuni funerare care duceau morții spre ruguri.

Dupa lassi am continuat drumul până la ghat-ul principal pentru incinerare. Mi-am dat seama când ne-am apropiat, datorită stivelor înalte de lemne. Morții sunt cărați pe străduțele orașului vechi până la Gange pe o targă de bambus, înfășurați într-o pânză și acoperiți cu ghirlande de flori. Zona rugurilor e greu de descris, e un amestec de lemne, cenușă, flori și resturi carbonzite, nelipsitele vaci și nelipsiții câini vagabonzi. La Gange morții sunt spălați cu apă din râu, după care sunt duși la rugurile care de obicei sunt pregătite dinainte. Când am ajuns noi erau vreo 3 morți în așteptare. Pentru ca tabloul să fie cât se poate de șocant, la câțiva metri de locul în care se spălau morții și unde era aruncată cenușa plutea o vacă putrezită iar la vreo doi metri de ea un bătrân se îmbâia și doi copii se jucau în apă. La incinerare participă doar bărbații, femeile nu sunt acceptate pentru că plâng și tulbură spiritul celui mort, care poate să se agațe de lumea aceasta în loc să fie eliberat. Nici turiștii nu au voie în zona rugurilor, dar au voie să privească de la niște balcoane aflate la înălțime, ceea ce am făcut și noi. Mă așteptam la un miros neobișnuit dar sincer nu am simțit. Poate am avut noroc. În timp ce stai acolo la balcon ești abordat de diverși inși care îți cer bani fie pentru lemne, fie pentru un spital, fie îți propun să te ducă într-un loc unde se vede mai bine, etcetera, etcetera. Se zice că atunci când nu sunt destui bani pentru lemne morții sunt arși parțial iar ceea ce rămâne nears este aruncat în mama Ganga. N-am avut parte să văd așa ceva, ceea ce mă bucură, oricum este experiența una foarte intensă și fără membre plutind pe rău. Mi se pare totuși impresionant modul în care hindușii acceptă moartea cu calm, ca făcând parte din ciclu vieții. La Manikarnika Ghat nu se fac poze, ceea ce mi se pare un gest de respect.

Un lucru e clar, o vizită în Varanasi nu are cum să te lase indiferent. E aglomerat, extrem de murdar și cu toate astea este una dintre cele mai intense experiențe.

Mai multe despre restul zilelor petrecute în Varanasi în articolul următor.

La pensiune am fost primiți cu un bindi și o ghirlandă

Ghat la apus

Mama Ganga

Ghat-uri la apus

Ceremonia de seară

Cina

Maimuță pe acoperișuri

Rufe la uscat

Shiva

Ghat-uri

Copii jucând cricket

Templu

Dasaswamedh Ghat

Se putea ca partidul comunist să nu fie și el prezent?

Blue Lassi Shop

Feb 242017
 

Delhi: un oraș viu și plin de istorie, trafic nebun și poluare atroce

Pentru mine a doua zi în Delhi a început cu o durere de cap cumplită, ca și în ziua precedentă, durere de cap pe care am pus-o pe seama poluării. Nu aveam să scap de ea decât după plecarea din Delhi.

Capitala politică, culturală și cel mai probabil campioana poluării din India, unul dintre cele mai orașele cu cea mai mare densitate de populație din lume și unul dintre orașele cu cea mai mare rată de creștere din Asia, Delhi nu e un oraș ușor de explicat, de înțeles sau de experimentat. De la primele ore petrecute aici, devine evident că orașul e plin de contradicții. Pentru început, Delhi e un oraș care leagă două lumi. Vechiul Delhi, fostă capitală a Indiei islamice, e un amestec de străduțe și alei înguste, aliniate cu case care arată pe cale de a se prăbuși, de bazare pline de culoare și de moschee formidabile. Prin contrast, orașul imperial New Delhi creat de britanici e compus din bulevarde largi, aliniate cu copaci și clădiri guvenamentale impozante. Delhi a fost centrul puterii în India pentru mulți conducători și multe imperii, vreme de aproape un mileniu. Orașul a fost distrus și reconstruit de multe ori și în mod interesant, aceeași conducători au jucat de obicei și rolul de distrugători și pe acel de constructori. Fiecare reîncarnare a orașului a lăsat ceva în urmă iar orașul e plin de rămășițele acestei istorii bogate. Contrastul celor două lumi continuă și pe stradă, unde ultimele modele de mașini nemțești așteaptă alături de ricșe si de tuk-tuk-uri culoarea verde a semaforului iar cerșetorii și bogații împart aceleași trotuare.

A doua zi de explorat orașul a început cu o vizită la Akshardham, sau dacă preferați Swaminarayan Akshardham 🙂 , un complex uriaș care are în centrul un templu hindus. În jurul templului se găsesc tot felul de acareturi, grădini, fântâni muzicale, canale pe care poți merge cu barca, diverse expoziții tematice, restaurant, un loc de joacă pentru copii, nelipsitul magazin de suveniruri etc. Intrarea în templu e gratuită, câteva dintre atracții se plătesc. Akshardam a fost dechis oficial în 2005, după 18 ani de planificare și 5 ani de construcție, fiind rezultatul muncii a 7000 de muncitori și vreo 3000 de voluntari. Accesul e interzis cu aparate foto sau camere video, telefoane mobile, genți, rucsace, mâncare, băuturi, gumă de mestecat și multe altele, practic cu nimic altceva decât propria persoană și un portofel. La intrare am trecut prin detectoare de metale și ni s-a făcut un control sumar deci nu vă gândiți că puteți intra cu vreun articol interzis. Odată intrați a urmat ceea ce avea să devină curând rutină: descălțarea, încălțâmintea în plasă de rafie, depus plasă la garderobă. Centrul complexului este templul uriaș din piatră roz, bogat ornamentat și pe dinăuntru și pe dinafară. Nu cred că există vreun centimetru pătrat care să nu fie sculptat cu zeități, sfinți, animale sau simboluri hinduse. Pe la 9.30 când am ajuns acolo nu erau încă mulți turiști – oricum mulți mai puțini decât erau cu o zi înainte la templul Baha’i – ceea ce făcea ca atmosfera să fie una de liniște și pace. În jurul templului, o friză uriașă cu elefanți, plină de fabule, legende și tot felul de înțelepciuni legate de elefanți și de relația lor cu oamenii. Vorba unui prieten, cu atâtea pilde, până am înconjurat uriașul templu am devenit alți oameni 🙂

După serenitatea de la Akshardham a urmat cel mai haotic loc de pe pământ și anume Chandni Chowk, strada principală din vechiul Delhi, din care pleacă un labirint aglomerat de străduțe înguste, pulsând de activitate comercială, un bazar care pare că există din timpuri străvechi, cu tarabe și magazine mici, imobile care par gata să cadă și par că sunt ținute vertical de amestecul de cabluri electrice, cu motociclete și ricșe făcându-și loc printre pietoni și marfa expusă la vânzare. Ne-am oprit pentru prânz pe Gali Paranthe Wali, o stradă care există în piață din secolul 19, faimoasă pentru restaurantele specializate în “paratha”. Paratha este un fel de lipie prăjită, cu diverse umpluturi, care se mănâncă cu diverse sosuri. Eu am încercat trei umpluturi, brânză, conopidă și un amestec de legume. Cel mai mult mi-a plăcut cea cu brânza. Am cerut și un lassi dulce, care la început mi s-a părut că nu se potrivește, dar până la urmă s-a potrivit perfect. A fost una din cele mai bune mese din India, probabil și fiindcă mă dau în vânt după prăjeli. Părea că fiecare străduță are povestea ei și că nu există lucru pe care să ți-l dorești și să nu-l găsești în Chandni Chowk. Unele străduțe sau “galis” erau specializate în anumite mărfuri, de exemplu am mers pe o stradă specializată în articole pentru nunți și petreceri, există o mini-piață de mirodenii, una de haine, pantofi, bijuterii, dulciuri, cărți, fructe și legume etc. Chandni Chowk este probabil locul cel mai congestionat pe care l-am văzut până acum, o experiență în același timp frustantă și fascinantă. E greu de crezut, dar atunci când a fost creată în 1648, Chandni Chowk era cea mai luxoasă stradă din Shahjahanabad, numele sub care era cunoscut Delhi în timpul imperiului mogul. Avea pe mijloc un canal cu apă mărginit de copaci și numai cei foarte bogați își puteau permite să locuiască în casele care mărgineau strada.

După această nebunie senzorială ne-am întors la hotel. A doua zi urma să plecăm spre Varanasi așa că m-am hotărât să continui explorarea orașului. Dar începusem să mă resimt după o noapte aproape nedormită și nu mă simțeam în stare să înfrunt iar traficul nebun așa că mi-am petrecut după-amiaza plimbându-mă prin bazarul din Paharganj, ajungând până la Connaught Place, ocazie cu care am fost nevoită să sprintez ca să pot traversa câteva artere foarte circulate 🙂 Connaught Place e un complex comercial uriaș, construit de britanici în 1931. Complexul constă în niște clădiri cu coloane, așezate în cercuri concentrice, cu un parc în mijloc. Magazinele sunt în marea majoritate branduri internationale gen H&M, Apple Store, Nike etc. Am găsit și un Starbucks, și am băut o cafea să-mi mai treacă somnul.

Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat in Delhi a fost Gurudwara Bangla Sahib, principalul templu sikh din Delhi. Sikhismul este o religie relativ nouă, datând din secolul 15. Adepți ei locuiesc în majoritate în Punjab, existând un stat Punjab în India și unul în Pakistan. Poate cel mai cunoscut aspect al religiei este faptul că bărbații sikh poartă turban, au părul lung și barbă lungă. Ne-am oprit mai întâi la “biroul pentru străini” unde ne-am descălțat și ne-am acoperit capetele și unde ni s-a ținut o expunere, destul de interesantă, despre religia sikh. Am vizitat apoi templul cu cupole aurite, unde se intonau niște imnuri religioase, după care ne-am învărtit în jurul micului lac aflat alături de templu, lac pe care credincioșii sikh îl consideră sfânt, . La sfârșit am făcut o vizită într-o bucătărie imensă unde niște voluntari pregăteau mâncarea care urma să fie împărțită de-a lungul zilei tuturor celor care cer.

Ca o concluzie, Delhi e un oraș imens, în care ai nevoie de ore ca să mergi dintr-o parte în alta, o țară în sine, care reprezintă în același timp ce are India mai bun – istorie și tradiție, dinamism și speranță – precum și ce are India mai rău – poluare, sărăcie în unele locuri, mizerie. Este, ca multe alte metropole din Asia, un oraș la răspântii, undeva între tradițional și modern. Orice călătorie în India ar fi incompletă fară o vizită în acest oraș nebun și fascinant. Eu sper să revin pentru că n-am văzut nici pe departe cât voiam să văd din acest oraș unic.

Templul Akshardham

Un elefant pe autostradă

Chandni Chowk

Paratha

Lassi dulce

Desert 🙂

Paharganj

Cina

“Toată băuturile și mâncarea sunt preparate cu apă îmbuteliată”

Paharganj noaptea

Gurudwara Bangla Sahib

Feb 132017
 

Pe vremuri, pe când abia începusem să călătoresc, mă documentam serios înainte de a porni la drum. Situația s-a schimbat în ultimii ani, de cele mai multe ori nu am timp să citesc pe cât mi-aș dori despre o destinație înainte de a mă sui în avion. La fel s-a întâmplat și cu India, despre care am apucat să aflu prea puține înainte de a pleca spre aeroport cu destinația Delhi. Câteva pagini din Lonely Planet, câteva pagini de pe wikipedia și alea citite pe sărite, câteva căutări pe Internet, în special sfaturi practice menite să-mi ușureze adaptarea. Impresiile prietenilor variau pe toată gama de la “cea mai mare mizerie pe care am văzut-o în viața mea” la “cel mai incredibil și unic loc de pe pământ”.

Așadar, Delhi, primele impresii…

Suntem pe punctul de a ateriza dar orașul nu se vede, pare acoperit de o pătură gri. Mă întreb dacă o fi ceață sau poluare, am o bănuială puternică că e vorba de poluare. Ușile avionului se deschid și realizez de la primele guri de aer că am intuit corect. Ajung prima la ghișeurile pentru “viză la sosire” dar mai aveam puțin și îmi petreceam toată vacanța acolo. Din nu știu care motiv, cititorul de amprente nu reușește să-mi citească amprentele. Cred că am încercat fiecare poziție de câte zece ori – erau patru poziții în total. Am aranjat pentru o mașină care să mă ducă la hotel dar când ies nu mă așteaptă nimeni. După vreo 25 de minute, apare și șoferul, un om zâmbitor pe nume Bhuti, care vorbește un fel de engleză din care nu înțeleg mult, deși am trăit atât de mult timp în America și sunt obișnuită cu accentul indian. Îmi explică că a fost trafic. Mașina miroase ușor a transpirație, ca tot orașul se pare, dar mă obișnuiesc repede cu asta. Încerc să conversez cu șoferul dar merge greu. Mai târziu am aflat că e nepalez, dintr-un sat la cinci ore de condus de Kathmandu, că lucrează aici departe de soție și cei doi copii pentru că aici câștigă mai bine. Drumul până la hotel a durat vreo oră. Traficul e nebun. Mașini, motociclete, ricșe, autobuze TATA într-o rână, mult praf, multe tuk-tuk-uri, toate vehiculele pline până la refuz. Cum ieșim din aeroport, la primul semafor apar cerșetorii. O femeie cu un bebeluș în brațe pe stânga, o fetiță de vreo 10 ani cu un bebeluș în brațe pe drepta. Mulți câini vagabonzi, care în mod surprinzător nu arată foarte rău. Unele taxiuri au lipit pe geamul din spate mesajul “This taxi respects women” (“În acest taxi femeile sunt respectate”). Din cauza poluării tușesc și îmi vine întruna să-mi dreg glasul. Ochii mă ustură. Trecem pe lângă o căruță cu niște roți imense și pe lângă o motocicletă încârcată cu 4 băieți. Femeile stau în spate pe motocicletă, cu picioarele pe aceeași parte (nici n-ar putea altfel, că majoritatea poartă sari-uri); sunt impresionată de balansul lor perfect. Văd și copii de 3-4 ani pe motocicletă, ținuți de părinții lor. Nu există culoare, vehiculele trec milimetric unele pe lângă celelalte și toți claxonează. N-am auzit în viața mea atâtea claxoane. Mulți motocicliști au fața acoperită. Într-o intersecție nu merge semaforul și s-a creat un blocaj. Toată lumea încearcă să se strecoare cu mai mult sau mai puțin succes. Unii pasageri din mașinile blocate s-au dat jos și au început să dirijeze circulația. Categoric că Delhi e, după cum îi e și renumele, un atac asupra simțurilor. După un drum lung din București, am avut senzația că am aterizat pe o altă planetă, nu doar un alt continent. O planetă unde ești continuu asaltat de mirosuri noi, de zgomote, de poluarea atroce.

Hotelul se află în bazar, în zona numită Paharganj. Când mașina cotește și intră pe strada principală a bazarului, mă simt copleșită. Spectacolul străzii e brusc la un alt nivel decât ce am avut șansa să văd până acum. Strada e îngustă, șoferul pliază oglinda ca să se poată strecura mai bine. Pe stânga și pe dreapta magazine și tarabe care vând de toate, haine, bijuterii, bagaje, fructe și legume, mâncare de diverse feluri vândută chiar acolo în stradă. Majoritatea mărfurilor sunt prăfuite în ultimul hal, și în general e multă murdărie. Zgomotul e și el amplificat. Citisem că zona e preferata călătorilor “backpackers”, cei cu rucsacul în spate care caută cazări mai ieftine și care își doresc să cunoască pe cât posibil cultura locală. Și ce-i drept în Paharganj ai parte de cultură locală la greu 🙂 Camera de hotel e simplă, dar pare că are toate cele necesare (mai puțin prosop, dar mi-am adus unul). Realizez că n-am mâncat nimic de aproape 20 de ore și mă hotărăsc să iau micul dejun la restaurantul de la etajul întâi din hotel. Prima mea masă în India e alcătuită dintr-o omletă ușor picantă și o cană de cafea neagră. Am dormit doar trei ore noaptea trecută pe avion, dar nu vreau să pierd ziua. Mă hotărăsc să ies și aranjez ca un șofer să mă ducă la templul Baha’i și la grădinile Lodi. Șoferul – Nipu – îmi spune că în India ai nevoie de 3 lucruri ca să conduci o mașină: “good brakes, good horn and good luck” (frâne bune, claxon bun și noroc). 1000 rupii pt 4-5 ore. Cu mine mai sunt 2 fete așa că împărțit la trei vine cam 350 rupii (5 euro) de persoană. Până la templul Baha’i facem cam o oră prin același trafic nebun. La Baha’i – cele mai multe femei pe care le-am văzut până acum. Îmi dau seama dintr-o dată că de la aeroport încoace am văzut puține femei pe stradă. Templul Baha’i e construit în formă de lotus și pare să fie foarte de succes printre localnici. Mulți par veniți cu toată familia, mama, tata, copii, bunici. Multe grupuri de elevi, fete și băieți, desculți și frumos încolonați. La intrare ni se dă o plasă de iută și suntem puse să ne descălțăm și să punem încălțările în plasă. Interiorul e simplu, cu foarte multe bănci unde conform religiei Baha’i oamenii de toate religiile sunt invitați să ia loc și să mediteze. Templul e relativ nou – a fost construit în 1986 – și pare că aduce întrucâtva cu opera din Sydney. E înconjurat de niște grădini destul de bine întreținute.

A doua oprire a zilei a fost la grădinile Lodi, un parc relativ liniștit presărat cu niște monumente funerare care datează din secolul al XV-lea. De cum am intrat în parc și ne-am depărtat un pic de intrare zgomotul traficului a început să se estompeze. Aleile sunt curate și nu e foarte multă lume. Ne plimbăm în pas lejer pe la toate monumentele vreme de vreo oră și jumătate. La un moment dat sunt oprită de niște puști de școală. Vor să se fotografieze cu mine. Nu m-am simțit niciodată atât de exotică 🙂

Întoarsă la hotel am reușit să dorm două ore înainte de cină. La cină ieșim la un restaurant destul de curățel la cinci minute distanță de hotel. Mâncarea – vegetariană – e bună și nu foarte picantă. Hotărâm să comandăm mai multe feluri și să împărțim. Dal Makhani, Aloo Gohbi, Shahi Paneer, Malai Kofta, toate felurile îmi sună familiar. Bazarul e la fel de algomerat și haotic seara ca și în timpul zilei. Întoarsă în cameră am dat drumul la televizor. Un canal de știri, urmat de 20 de canale de telenovele indiene, un canal de gătit, altă gramadă de canale cu filme indiene plus o grămadă de canale de teleshopping.

Tuk-tuk-uri în Paharganj

Templul Baha’i

Grădinile Lodi

Bazarul din Paharganj

Recepția hotelului

Bazarul noaptea

Cina

Jan 252017
 

Nu puteam pleca din Cape Town fără să fi făcut o excursie în jurul peninsulei Cape. Ca mulți alții din generația mea am crescut cu “Toate pânzele sus”, de unde am aflat pentru prima oară de Capul Bunei Speranțe și de atunci am sperat ca într-o zi să ajung și eu acolo. Peninsula Cape este o extensie a continentului african lungă de 52 de kilometri, mărginită de Atlantic și de apele golfului False Bay. La capătul ei sudic se găsesc Cape Point și Capul Bunei Speranțe iar la nord Table Mountain. Întreaga porțiune de sud a peninsulei este parte din Table Mountain National Park, o rezervație naturală deosebit de frumoasă. Peisajul este foarte spectaculos, fiind în general unul stâncos, cu faleze abrupte, plaje spălate vijelios de apele Atlanticului, bătut de vânturi, cu propriul ecosistem și o vegetație endemică, un fel de tufișuri sălbatice care poarta numele de fynbos. Chiar ai senzația că te afli la capătul Africii, deși în realitate nu ești chiar acolo. Capul Bunei Speranțe este adesea considerat, în mod greșit, ca fiind punctul cel mai sudic al Africii și limita dintre oceanele Atlantic și Indian. În realitate capul Agulhas aflat la 150 km distanță de peninsulă este cel care deține aceste recorduri.

Din diverse motive am lăsat excursia în jurul peninsulei Cape pentru ultima zi de vacanță. A fost o zi lungă care s-a terminat cu un drum la aeroport. Am plecat din Cape Town în jurul orei zece după o activitate intensă de strâns bagaje, dus juniorii la mic dejun, predat camera etc. După două scurte opriri pentru fotografii la niște puncte de belvedere, și o oprire de jumătate de oră la o cafea și o bere într-un orășel agreabil cu case în stil victorian numit Simon’s Town, a urmat prima oprire mai serioasă a zilei. Boulders Beach, care s-ar traduce ca “Plaja Bolovanilor”, se află imediat la sud de Simon’s Town și e locul unde trăiește o colonie numeroasă de pinguini africani. Colonia a pornit în 1982 cu două perechi iar acum sunt peste 2000 de pinguini la Boulders Beach.

Zona Boulders Beach face parte din Table Mountain National Park. Aria protejată constă în două plaje, Foxy Beach și Boulders Beach care sunt unite printr-o pasarelă de lemn. Fiecare dintre plaje are zona ei de acces și la amândouă există gherete de unde se pot cumpăra bilete. Biletele de intrare se achită o singură dată, la celalată intrare ele se pot reutiliza. Centrul turistic, Boulders Visitor Center, se află la Foxy Beach și tot acolo stau și majoritatea pinguinilor. Ei pot fi văzuți de la câțiva metri distanță, de pe niște pasarele de lemn. La Boulders Beach poți intra pe plajă și înota cu pinguinii, dacă ei decid să înoate cu tine. Când am vizitat noi erau câțiva pinguini prezenți, lenevind printre bolovani, dar niciunul în apă. Plaja, plină de bolovanii uriași, e un loc foarte plăcut de vizitat, chiar și atunci când pinguinii decid să nu se arate. Am crezut că nu vom petrece mult timp la Boulders Beach dar celor mici le-au plăcut foarte mult plaja și pinguinii așa că am stat mai mult decât intenționasem.

Am plecat mai departe, urmând drumul de coastă până la intrarea în Cape Peninsula National Park. Am plătit intrarea și am hotărât să ne oprim pentru prânz, pentru că celor mici le era foame. În parc există un restaurant, numit “Two Oceans” (“Două Oceane”) de la care nu aveam mari așteptări, având în vedere că este amplasat într-un loc foarte turistic. Dar spre norocul nostru ne-am înșelat. Mâncarea a fost bună la gust, fresh și de calitate. Restaurantul avea mese și pe o terasă cu vedere la False Bay, dar din păcate terasa era plină și am fost nevoiți să mâncăm în interior. Supă cremă de ciuperci, mezeluri, pui și miel la grătar, totul a fost delicios. Lângă restaurant se găsesc și niște magazine de suveniruri și un funicular cu care poți urca până la vechiul far din Cape Point. La far se poate ajunge și urcând pe jos iar pe lângă acest traseu mai sunt o grămadă de alte trasee, timp să ai.

Și uite așa visul meu de copil s-a împlinit și am ajuns și la Capul Bunei Speranțe. Întotdeauna mi s-a părut foarte frumos numele capului, plin de optimism, romantic. Abia acum am aflat că cel care a atestat pentru prima oară existența capului a fost exploratorul portughez Bartolomeu Diaz în 1448, iar el l-a numit de fapt “Capul Furtunilor” (în portugheză Cabo das Tormentas). Regele João II al Portugaliei a fost cel care l-a rebranduit “Capul Bunei Speranțe” (în portugheză Cabo da Boa Esperança), visând plin de speranță la deschiderea unei noi rute maritime către India și Orient. După ce am făcut pozele obligatorii cu semnul bilingv am dat și peste cățiva babuini, porniți la furat din mașini. A fost prima dată că i-am întâlnit, după ce vreme de 8 zile am tot văzut semne care ne sfătuiau să nu le dăm de mâncare.

Drumul de întoarcere s-a dovedit a fi încă o experiență de neuitat. Șoseaua șerpuitoare numită Chapmans Peak, tăiată în coasta muntelui, și care urmărește coasta Atlanticului legând Noorhoek și Hout Bay este una dintre cele mai spectaculoase trasee din lume. E un drum pe care îți vine să te oprești din metru în metru pentru a te bucura de priveliști și a face fotografii. Din loc în loc există locuri special amenajate, unde poți parca ca să admiri panorama. Și uite așa aventura noastră sud-africană s-a încheiat.

Plaja Muizenberg

Nu hrăniți babuinii

Simon’s Town

Boulders Beach Area

Foxy Beach

Boulders Beach

False Bay de pe terasa restaurantului Two Oceans

Capul Bunei Speranțe

Babuini

False Bay

Plaja Noordhoek

Drumul Chapmans Peak

Jan 162017
 

După cum am promis, aceasta este partea a doua a articolului despre Cape Town, în care sunt prezentate câteva din atracțiile turistice ale orașului.

“Muntele Masă” 🙂

După părerea mea atracția turistică ce nu trebuie ratată în Cape Town este platoul muntos lung de 3 kilometri care poartă numele extrem de original de “Table Mountain” adică “Muntele Masă”, nume pe care l-a căpătat pentru că seamănă oarecum cu o masă. El a fost numit astfel de exploratorul portughez Antonio de Saldanha, care în 1503 a devenit primul alb care a urcat pe ceea ce el a botezat “Taboa do Cabo” (“Masa Capului” în portugheză). Platoul este deseori acoperit de nori albi, care alcătuiesc “fața de masă”, iar sfatul pe care l-am primit a fost să urcăm pe munte în prima zi senină din vacanță, pentru că nu se știe când vom mai avea ocazia. Pentru a ajunge sus pe platou ai două alternative, pe jos sau cu telecabina iar majoritatea turiștilor optează cum era și de așteptat, pentru telecabină. Un lucru de menționat e că telecabina se oprește atunci când vine ceața sau când bate vântul, lucrul care se întâmplă de obicei foarte brusc și chiar dacă ai urcat cu telecabina s-ar putea să fii obligat să cobori pe jos. Fiind cu copiii și noi am ales să luăm telecabina, adică să înfruntăm mulțimea de oameni care primiseră și ei același sfat de a urca pe munte cu prima ocazie. Coada la telecabină e luuungă într-o zi senină. Ea tinde să se mai subțieze spre după-amiază dar problema e că nu-ți vine să aștepți până după-amiază, pentru că s-ar putea să se schimbe vremea și să vină norii.

Prima telecabină și-a început funcționarea în 1929. Cea care e în folosință azi are o podea care se rotește 360 de grade așa că până ajungi sus ai făcut o rotație completă și ai văzut priveliștea de jur împrejur. Dacă cumperi bilete online ai parte de o coadă mai scurtă pentru că sari partea de coadă de la casa de bilete. Când am ajuns la fața locului și ne-am prins de asta am cumpărat bilete online chiar acolo la coadă, folosindu-ne de wifi-ul lor care era gratis. Sus pe platou ai parte de niște priveliști incredibil de frumoase cu Cape Town și împrejurimile lui. Există o rețea de cărări și o multitudine de puncte de belvedere. La vărf mai e și o cafenea și nelipsitul magazin de suveniruri. Punctul cel mai înalt de pe platou măsoară 1086 metri. Muntele a fost ales ca una dintre cele “7 noi minuni ale naturii”, fapt care este menționat pe numeroase panouri în stația de telecabină. La telecabină am ajuns cu autobuzul turistic dar se poate ajunge și conducând sau luând taxiul.

Zona portuară Victoria & Alfred

Zona portuară Victoria și Alfred (V&A Waterfront în engleză) a fost până anul trecut cea mai vizitată atracție turistică din Cape Town, lucru de care nu e greu să te convingi văzând mulțimea de turiști care vin aici în căutare de restaurante, magazine și distracție. Plină de viață și aglomerată, merită o vizită chiar dacă nu planuiți să mâncați sau să faceți cumpărături aici, datorită pitorescului port vechi, amestecului de clădiri vechi și moderne, peisajului cu Table Mountain în fundal. Cât despre ce poți găsi aici, lista este lungă: hoteluri de lux, magazine mici specializate în artă africană și suveniruri, branduri internaționale în interiorul mall-ului Victoria Wharf, cafenele și restaurante cu mâncare pentru toate buzunarele, artiști ai străzii, chiar și o roată Ferris uriașă. Aici se află și acvariul orașului și de aici pleacă feriboturile pentru insula Robben. La V&A se pot aranja toate tipurile de excursii cu barca la care te poți gândi, de la croaziere la apus la observat de balene, de la excursii de pescuit la scufundări cu rechinii. To aici am găsit spre deliciul celor mici și 2 locuri de joacă pentru copii, cu tobogane și căsuțe.

Portul a fost creat în 1860 sub tutelajul Prințului Alfred, cel de-al doilea fiu al reginei Victoria. Primul doc a fost numit în onoarea lui, iar următorul după mama sa, de aici venind numele zonei de Victoria & Alfred. Spre jumătatea secolului 20 locul a intrat în declin, el fiind renovat în anii 1990. Victoria & Alfred încă mai funcționează ca port și astăzi.

Piața Nobel

Mica piață Nobel este una dintre atracțiile din zona portuară Victoria și Alfred. Aici se găsesc patru statui de bronz reprezentându-i pe cei patru sud-africani câștigători ai premiului Nobel pentru pace: Albert Luthuli (1960), Desmond Tutu (1984), Frederik Willem de Klerk (1993) și Nelson Mandela (1993). Monumentul este opera artistei Claudette Schreuders și a fost construit în 2005. În mijlocul pieței se găsește încă o sculptură modernă de Noria Mabasa, intitulată “Pace și democrație”,

Turnul ceasului

A doua atracție de la V&A care merită o mențiune specială este turnul roșu cu ceas în stil gotic victorian, construit în 1882 cu scopul de a adăposti birourile căpităniei portului. Înauntrul turnului se află o oglindă care permitea administratorului portului să observe ce se întâmpla la docuri. Lângă turnul cu ceas se găsește un pod mobil care permite vaselor să intre și să iasă din zona docurilor.

Cartierul de case colorate din inima orașului

Amplasat pe pantele dealului Signal, Bo-Kaap este vechiul cartier musulman al orașului în care comunitatea Cape Malay a început să se stabilească după emanciparea din 1830. Astăzi în casele viu colorate care alcătuiesc cartierul locuiesc urmașii foștilor sclavi aduși de olandezi din India și Asia de Sud-Vest. Multe dintre case au fost construite în secolul al 18-lea. În zonă se găsesc și câteva moschee, printre care moscheea Auwal care este cea mai veche moschee din Africa de Sud. Ea a fost fondată în 1798 de prințul indonezian Tuan Guru, care fusese încarcerat de către olandezi pe insula Robben. Pe strada Wale, în cea mai veche clădire din cartier, care datează din 1763, se găsește un mic muzeu care expune documente legate de viața în zonă și care este mobilat astfel încât să zugrăvească viața de zi cu zi a unei familii musulmane din secolul 19.

O excursie emoționantă

Insula Robben a jucat un rol important în istoria Africii de Sud, ea fiind locul unde Nelson Mandela și mulți alți prizonieri politici au fost încarcerați în timpul apartheidului. Este situată în golful Table la aproximativ 12 kilometri de coastă. Insula este azi muzeu și monument din patrimoniul mondial UNESCO și poate fi vizitată ca parte dintr-o excursie care începe printr-o călatorie cu feribotul de la Nelson Mandela Gateway situată în zona portuară V&A, chiar lângă turnul cu ceas.

Pe parcursul excursiei cu feribotul, care pentru noi a durat 40 de minute, te poți bucura de priveliștile cu Cape Town și muntele Table. Odată ajunși pe insula Robben am fost suiți într-un autobuz, care ne-a plimbat în jurul insulei. Autobuzul e dotat cu un ghid care în timpul călătoriei îți povestește despre istoria insulei, care a servit drept închisoare încă de la mijlocul secolului 17 când aici erau aduși liderii politici din diferite colonii olandeze. Două dintre opriri mi-au rămas foarte vii în memorie: casa unde a fost întemițat în regim de izolare liderul Congresului Pan-African Robert Sobukwe și cariera de calcar unde Nelson Mandela și alți prizonieri politici au muncit în condiții extrem de grele în timpul întemnițării. După turul cu autobuzul, care durează cam o oră, ești debarcat la poarta închisorii unde ești preluat de alt ghid, de obicei unul dintre foștii prizonieri, care îți va arăta închisoarea. Ghidul ne-a povestit despre viața de zi cu zi a prizonierilor pe Robben Island iar faptul că el a fost un martor la evenimente face ca turul să fie foarte emoționant și personal. La sfărșitul turului ți se arată și celula lui Mandela. Nelson Mandela a petrecut pe insulă 18 din cei 27 ani de închisoare.

Aproape de debarcaderul unde acostează feriboturile se găsește și o colonie de pinguini africani, pe care noi n-am mai apucat să o vedem. Cei mici erau epuizați după 3 ore în care au trebuit să stea cuminți și să facă liniște 🙂 așa că după finalul vizitei la închisoare am luat feribotul înapoi spre Cape Town.

Insula Robben este una dintre cele mai vizitate atracții turistice din Cape Town, iar din cauza asta biletele trebuie cumpărate anticipat. Noi am vizitat insula în februarie și biletele erau vândute cu o săptămână în avans. Am avut noroc să găsesc bilete pentru penultima zi de vacanță. Concluzia e că dacă mergeți acolo vara, e bine să faceți rezervări online cu cel puțin o săptămână înainte.

Cea mai veche podgorie din Africa de Sud

Groot Constantia este cea mai veche podgorie din Africa de Sud, fiind fondată în 1685 de guvernatorul Simon van der Stel. Curtea conacului arată foarte îngrijit și poți să te plimbi în voie peste tot. Vechiul conac, un exemplu de arhitectură olandeză a zonei Cape, a fost construit de Simon van der Stel și restaurat după un incendiu în 1925. Conacul e acum muzeu și poate fi vizitat. În spatele lui se găsește altă clădire interesantă, pivnița Cloete, pivnița originală a podgoriei.

La Groot Constantia poți face un tur al pivnițelor sau o degustare de vinuri. Noi am ales degustarea pentru că eram cu copiii, a căror prezență nu era permisă în turul pivnițelor. La degustare am încercat 5 vinuri alese dintr-o listă de vreo 20. Personalul a fost amabil și bine informat și mi-a plăcut că nu ne-am simțit grăbiți, că am fost lăsați să degustăm în ritmul nostru. Știind că Groot Constantia e una dintre cele trei podgorii la care se poate ajunge cu autobuzul turistic m-am așteptat ca locul să fie mai aglomerat, dar nu a fost. Altmosfera era una de calm și pace. În camera de degustări am fost doar noi și un alt grup mic.

La podgorie se găsesc și 2 restaurante și un magazin cu delicatese. Noi am decis să nu luăm prânzul acolo dar ambele restaurante arătau foarte promițător.

Grădina botanică Kirstenbosch

Altă atracție turistică care merită menționată este Grădina botanică Kirstenbosch. Amplasamentul ei, pe versantul din spate al muntelui Table, cu grădina pierzăndu-se pe pantele de la baza muntelui, creează o impresie foarte plăcută. Așa cum e de așteptat, Kirstenbosch este axată pe plantele sud africane, în special pe cele care se găsesc în peninsula Cape. Grădina a fost fondată în 1913 pe un lot lăsăt prin testament statului de Cecil John Rhodes, o figură controversată în istoria Africii de Sud.

Kirstenbosch e o oază liniștită unde te poți plimba în voie și în ritmul tău, poți admira plantele, poți ieși la un picnic iar în timpul verii poți să mergi la un concert duminică seară. Noi am petrecut vreo două ore în grădina botanică dar cred că am fi putut să stăm acolo o zi întreagă. Grădina este uriașă și are o rețea de cărări marcate. Când am fost noi soarele era foarte puternic iar unele dintre cărări erau în soare așa că e bine să fii pregătit cu loțiune de protecție solară și pălarii – mai ales pentru copii. Celor mici le-a plăcut foarte mult noua pasarelă la înălțime Tree Canopy Walkway (sau Boomslang) care oferă niște priveliști minunate ale grădinii. Alt loc interesant s-a dovedit a fi și sera, situată lângă intrarea principală, unde se găsesc plante din regiuni aride, inclusiv un baobab. Deși atunci cănd am vizitat noi nu erau foarte multe plante înflorite, grădina mi s-a părut foarte frumoasă.

Tot lângă intrarea principală se găsesc o cafenea, un magazin de suveniruri și o librărie. Noi am luat prânzul la restantantul Moyo, din interiorul grădinii. Mâncarea a fost simplă dar gustoasă iar servirea rapidă și amabilă. Kirstenbosch este una dintre stațiile de pe linia albastră a autobuzului turistic. Atfel se poate ajunge aici conducând sau cu taxiul. La intrare există și o parcare pentru cei care aleg să vină cu mașina.

Plaja și portul Hout Bay

În timpul vacanței noastre în Cape Town am vrut să petrecem un pic de timp și la plajă. La început îmi propusesem să mergem la Camps Bay dar m-am răzgândit. Deși extrem de atrăgătoare, Camps Bay mi s-a părut un pic cam aglomerată atunci când am trecut pe acolo. Am ales în schimb să ne oprim la Hout Bay, o plajă cu nisip alb care arăta mai puțin aglomerată decât Camps Bay. După un prânz plăcut la Mariners Wharf am petrecut puțin timp pe nisipul cel alb. Din păcate apa era prea rece pentru o baie. Chiar lângă plajă se găsește portul Hout Bay, care încă funcționează ca un port de pescuit. De aici pornesc excursiile cu barca către Insula Focilor (Seal Island), o mică insulă pietroasă unde trăiesc o mulțime de foci. Hout Bay e un loc perfect pentru a petrece o după-amiază agreabilă.

Mai jos, câteva fotografii din vacanță. Am încercat să aleg alte poze decât cele din articolul precedent.

Zona portuară Victoria & Alfred

Muntele Table

Zona portuară Victoria & Alfred

Turnul cu ceas

Piața Nobel

Grădina botanică Kirstenbosch

Cartierul Bo Kaap

Groot Constantia

Hout Bay

Insula Robben

Jan 072017
 

În luna decembrie a anului trecut pe când în București era frig și urât, m-am gâdit că iarna ar trece poate mai repede dacă aș scurta-o cu o săptămână. Așa am început să caut un loc însorit în care să putem petrece o săptămână pe la mijlocul lui februarie. M-am gândit inițial la Asia, dar exista o problemă. Voiam să fie o vacanță în familie, care să-i includă și pe piticii familiei, de 4 și respectiv 2 ani și din experiențele trecute știu că adaptarea la noul fus orar durează la ei cam o săptămână. Cu alte cuvinte până se adaptau ei la ora locală urma să treacă toată vacanța. Tot căutând un loc care să fie pe același fus orar cu România (sau la maxim 2 ore distanță), ne-a venit ideea să mergem în Africa de Sud, mai precis la Cape Town.

Văzusem pe Travel Channel niște emisiuni despre Cape Town și îmi plăcuse ceea ce văzusem. În timp ce mă pregăteam pentru vacanță am citit numeroase site-uri care vorbeau despre Cape Town ca fiind orașul cu cea mai frumoasă panoramă din lume. În general nu mă dau în vânt după superlative dar foarte curând după ce am aterizat la destinație am înțeles de unde vine aceasă frumusețe a locului: așezarea naturală a orașului îți taie pur și simplu rasuflarea. Documentarele de pe canalele de călătorii nu mințiseră 🙂

De la prima privire aruncată masivului Table Mountain, un platou care se înalță la 1000 de metri deasupra străzilor orașului, și pe care norii albi îl acoperă ca o față de masă, te simți prins în lanț. Dacă mai adăugăm și imaginea plajelor cu nisip alb tivite de apele Atlanticlui sau văile cu vegetație luxuriantă pline de viță de vie obținem o combinație cărora puțini sunt în stare să-i reziste. Spun asta deși nu sunt ușor de impresionat, pentru că am locuit mai bine de 8 ani de zile în San Francisco, unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Și cu toate astea Cape Town m-a impresionat.

Sunt multe lucruri de văzut și de făcut în Cape Town și în 9 zile nu am apucat să fac și să văd tot ce-mi propusesem. Îmi doresc să fi făcut mai multe, dar a trebuit să adopt un pas mai încet din cauza celor 2 pitici pe care i-am cărat cu mine. Când recapitulez ce am făcut îmi dau seama totuși că am făcut multe. Am luat telecabina până pe Table Mountain de unde am văzut niște priveliști incredibile. Ne-am plimbat de nenumărate ori în zona portuară Victoria & Alfred. Am vizitat fosta închisoare de pe Robben Island, locul unde Nelson Mandela și alți deținuti politici au fost întemnițați în timpul apartheidului. Am mers la plajă, am dus copiii la acvariu și la un parc de păsări. Am degustat vinuri la Groot Constantia, cea mai veche podgorie sud africană. Am mers pe drumul de coastă numit Chapman’s Peak de unde am admirat niște priveliști extraordinar de frumoase. Am vizitat colonia de pinguini africani de la Boulder’s Beach, m-am plimbat printre casele colorate din cartierul istoric Bo-Kaap, am vizitat grădina botanică Kirstenbosch și am tras o fugă până la Capul Bunei Speranțe. Am mâncat bine și am băut niște vinuri excelente pe care mi-aș dori să le găsesc și în Romania. Pare o listă lungă dar și lista cu lucruri pe care n-am apucat să le fac e la fel de lungă.

Plănuiesc să mai scriu încă o postare în care să detaliez un pic activitățile enumerate mai sus. Deocamdată am inclus mai jos câteva lucruri cu caracter practic precum și căteva poze care încearcă să surprindă frumusețea locului.

Transportul în comun în Cape Town este asigurat în principal de autobuzele Golden Arrow Bus, despre care am citit multe opinii nefavorabile pe web, așa că am căutat alte opțiuni. Multă lume recomanda închirierea unei mașini, lucru pe care am decis să nu-l facem pentru că nu voiam să ne batem capul cu parcarea, cu traficul și cu condusul pe stânga. Drept care am hotărât să ne bazăm pe autobuzul turistic și pe taxiuri. În unele zone te poți deplasa și pe jos, dar Cape Town e un oraș foarte întins în care ai nevoie mai devreme sau mai târziu de 4 roți pentru a ajunge peste tot pe unde ai vrea să ajungi. Taxiurile sunt ieftine și numeroase și în general taximetriștii sunt oameni onești care încearcă să facă un ban cinstit. Noi am luat taxiul de câteva ori, mai ales seara, și n-am avut probleme. Pentru a explora Cape Town ziua am folosit autobuzul turistic, al cărui traseu acoperă tot orașul. În plus, copiii au foarte încântați de “autobuzul cu etaj”. Evident, am stat la etaj 🙂 deși soarele ardea cu toată puterea și a fost nevoie să folosim tone de loțiune de plajă.

Cetățenii români au nevoie de viză dacă vor să călătorească ca turiști în Africa de Sud. Obținerea vizei mi s-a părut simplă, depui toate documentele pe care ți le cer și ți se spune când să te prezinți după pașaport. Un lucru mai deosebit, pe care nu l-am mai întâlnit în alte țări, a fost că a trebuit să luăm cu noi și certificatele de naștere ale copiilor, în original, pe care chiar ni le-au cerut spre verificare la intrarea în țară.

Dacă vă uitați măcar ocazional la știri atunci probabil că ați auzit că unul dintre lucrurile pe care trebuie să le iei în considerare ca turist în Africa de Sud este nivelul de infracționalitate. În ciuda avertismentelor noi nu am întâmpinat probleme și nu ne-am simțit nici un moment în nesiguranță în cele 9 zile petrecute în Cape Town. Atâta vreme cât urmezi precauțiile pe care le-ai urma în orice alt oraș mare, cum ar fi să nu mergi noaptea pe străzi întunecate sau în zone pe care nu le cunoști, să nu faci paradă de bani sau bijuterii, pur și simplu să-ți folosești bunul simț, vei fi în siguranță. Din contră, toată lumea întâlnită în Africa de Sud a fost foarte prietenoasă, și foarte amabilă cu copiii. Deși piticii mei au doar 4 și 2 ani au călătorit deja în multe locuri din lume. Nicăieri lumea nu a fost atât de drăguță cu ei ca în Cape Town.

Unul dintre aspectele care te șochează la sosirea în Cape Town este diferența imensă între cei avuți și cei săraci, care este mai pronunțată decât în alte părți din lume. Primul lucru pe care îl vezi în drumul de la aeroport în oraș sunt acrii și acrii de ghetto-uri care în Africa de Sud sunt numite “townships”, kilometri și kilometri de adăposturi construite din carton, folii de plastic sau aluminiu, bucăți de lemn și alte resturi. Alt lucru neobișnuit – eu una n-am mai văzut asta până acum – e mulțimea de case din oraș care au garduri electrice și semne pe care scrie “Răspuns armat”. Cât am stat în Cape Town am citit zilnic ziarele în engleză pe care le aveau în holul de la hotel și care reflectau destul de bine problemele societății, în primul rând corupția la toate nivelurile. Din păcate nu există soluții simple la problemele Africii de Sud. Schimbările sociale iau timp, combaterea sărăciei la fel. Sper doar că Africa de Sud merge în direcția bună.

În concluzie, Cape Town e fără îndoială un oraș frumos, care merită vizitat și de care e ușor să te îndrăgostești, un loc care e în aceeași măsură plin de viață și relaxat, cu munte și plaje, cu mâncare bună și vinuri excelente, cu localnici prietenoși, un loc unde sper să mai ajung cândva.

Câteva fotografii din Cape Town

Cape Town văzut de pe Table Mountain

Plaja Camps Bay

Zona portuară Victoria & Alfred

Friptură de antilopă

Table Mountain văzut din port

Podul rabatabil din V&A

Piața Nobel

Biltong

Grădina botanică Kirstenbosch

Cartierul Bo Kaap

Farul și podul rabatabil de la V&A

Maimuțe la parcul World of Birds Wildlife Sanctuary

Conacul de la podgoria Groot Constatia

Viță de vie la Groot Constantia

Hout Bay

Plaja de la Hout Bay

Vărful Lion’s Head văzut de pe drumul de coastă

Închisoarea de pe Robben Island

Colonia de pinguini de la Boulder’s Beach

Boulder’s Beach

Capul Bunei Speranțe

Vedere de pe drumul de coastă Chapman’s Peak