Feb 132017
 

Pe vremuri, pe când abia începusem să călătoresc, mă documentam serios înainte de a porni la drum. Situația s-a schimbat în ultimii ani, de cele mai multe ori nu am timp să citesc pe cât mi-aș dori despre o destinație înainte de a mă sui în avion. La fel s-a întâmplat și cu India, despre care am apucat să aflu prea puține înainte de a pleca spre aeroport cu destinația Delhi. Câteva pagini din Lonely Planet, câteva pagini de pe wikipedia și alea citite pe sărite, câteva căutări pe Internet, în special sfaturi practice menite să-mi ușureze adaptarea. Impresiile prietenilor variau pe toată gama de la “cea mai mare mizerie pe care am văzut-o în viața mea” la “cel mai incredibil și unic loc de pe pământ”.

Așadar, Delhi, primele impresii…

Suntem pe punctul de a ateriza dar orașul nu se vede, pare acoperit de o pătură gri. Mă întreb dacă o fi ceață sau poluare, am o bănuială puternică că e vorba de poluare. Ușile avionului se deschid și realizez de la primele guri de aer că am intuit corect. Ajung prima la ghișeurile pentru “viză la sosire” dar mai aveam puțin și îmi petreceam toată vacanța acolo. Din nu știu care motiv, cititorul de amprente nu reușește să-mi citească amprentele. Cred că am încercat fiecare poziție de câte zece ori – erau patru poziții în total. Am aranjat pentru o mașină care să mă ducă la hotel dar când ies nu mă așteaptă nimeni. După vreo 25 de minute, apare și șoferul, un om zâmbitor pe nume Bhuti, care vorbește un fel de engleză din care nu înțeleg mult, deși am trăit atât de mult timp în America și sunt obișnuită cu accentul indian. Îmi explică că a fost trafic. Mașina miroase ușor a transpirație, ca tot orașul se pare, dar mă obișnuiesc repede cu asta. Încerc să conversez cu șoferul dar merge greu. Mai târziu am aflat că e nepalez, dintr-un sat la cinci ore de condus de Kathmandu, că lucrează aici departe de soție și cei doi copii pentru că aici câștigă mai bine. Drumul până la hotel a durat vreo oră. Traficul e nebun. Mașini, motociclete, ricșe, autobuze TATA într-o rână, mult praf, multe tuk-tuk-uri, toate vehiculele pline până la refuz. Cum ieșim din aeroport, la primul semafor apar cerșetorii. O femeie cu un bebeluș în brațe pe stânga, o fetiță de vreo 10 ani cu un bebeluș în brațe pe drepta. Mulți câini vagabonzi, care în mod surprinzător nu arată foarte rău. Unele taxiuri au lipit pe geamul din spate mesajul “This taxi respects women” (“În acest taxi femeile sunt respectate”). Din cauza poluării tușesc și îmi vine întruna să-mi dreg glasul. Ochii mă ustură. Trecem pe lângă o căruță cu niște roți imense și pe lângă o motocicletă încârcată cu 4 băieți. Femeile stau în spate pe motocicletă, cu picioarele pe aceeași parte (nici n-ar putea altfel, că majoritatea poartă sari-uri); sunt impresionată de balansul lor perfect. Văd și copii de 3-4 ani pe motocicletă, ținuți de părinții lor. Nu există culoare, vehiculele trec milimetric unele pe lângă celelalte și toți claxonează. N-am auzit în viața mea atâtea claxoane. Mulți motocicliști au fața acoperită. Într-o intersecție nu merge semaforul și s-a creat un blocaj. Toată lumea încearcă să se strecoare cu mai mult sau mai puțin succes. Unii pasageri din mașinile blocate s-au dat jos și au început să dirijeze circulația. Categoric că Delhi e, după cum îi e și renumele, un atac asupra simțurilor. După un drum lung din București, am avut senzația că am aterizat pe o altă planetă, nu doar un alt continent. O planetă unde ești continuu asaltat de mirosuri noi, de zgomote, de poluarea atroce.

Hotelul se află în bazar, în zona numită Paharganj. Când mașina cotește și intră pe strada principală a bazarului, mă simt copleșită. Spectacolul străzii e brusc la un alt nivel decât ce am avut șansa să văd până acum. Strada e îngustă, șoferul pliază oglinda ca să se poată strecura mai bine. Pe stânga și pe dreapta magazine și tarabe care vând de toate, haine, bijuterii, bagaje, fructe și legume, mâncare de diverse feluri vândută chiar acolo în stradă. Majoritatea mărfurilor sunt prăfuite în ultimul hal, și în general e multă murdărie. Zgomotul e și el amplificat. Citisem că zona e preferata călătorilor “backpackers”, cei cu rucsacul în spate care caută cazări mai ieftine și care își doresc să cunoască pe cât posibil cultura locală. Și ce-i drept în Paharganj ai parte de cultură locală la greu 🙂 Camera de hotel e simplă, dar pare că are toate cele necesare (mai puțin prosop, dar mi-am adus unul). Realizez că n-am mâncat nimic de aproape 20 de ore și mă hotărăsc să iau micul dejun la restaurantul de la etajul întâi din hotel. Prima mea masă în India e alcătuită dintr-o omletă ușor picantă și o cană de cafea neagră. Am dormit doar trei ore noaptea trecută pe avion, dar nu vreau să pierd ziua. Mă hotărăsc să ies și aranjez ca un șofer să mă ducă la templul Baha’i și la grădinile Lodi. Șoferul – Nipu – îmi spune că în India ai nevoie de 3 lucruri ca să conduci o mașină: “good brakes, good horn and good luck” (frâne bune, claxon bun și noroc). 1000 rupii pt 4-5 ore. Cu mine mai sunt 2 fete așa că împărțit la trei vine cam 350 rupii (5 euro) de persoană. Până la templul Baha’i facem cam o oră prin același trafic nebun. La Baha’i – cele mai multe femei pe care le-am văzut până acum. Îmi dau seama dintr-o dată că de la aeroport încoace am văzut puține femei pe stradă. Templul Baha’i e construit în formă de lotus și pare să fie foarte de succes printre localnici. Mulți par veniți cu toată familia, mama, tata, copii, bunici. Multe grupuri de elevi, fete și băieți, desculți și frumos încolonați. La intrare ni se dă o plasă de iută și suntem puse să ne descălțăm și să punem încălțările în plasă. Interiorul e simplu, cu foarte multe bănci unde conform religiei Baha’i oamenii de toate religiile sunt invitați să ia loc și să mediteze. Templul e relativ nou – a fost construit în 1986 – și pare că aduce întrucâtva cu opera din Sydney. E înconjurat de niște grădini destul de bine întreținute.

A doua oprire a zilei a fost la grădinile Lodi, un parc relativ liniștit presărat cu niște monumente funerare care datează din secolul al XV-lea. De cum am intrat în parc și ne-am depărtat un pic de intrare zgomotul traficului a început să se estompeze. Aleile sunt curate și nu e foarte multă lume. Ne plimbăm în pas lejer pe la toate monumentele vreme de vreo oră și jumătate. La un moment dat sunt oprită de niște puști de școală. Vor să se fotografieze cu mine. Nu m-am simțit niciodată atât de exotică 🙂

Întoarsă la hotel am reușit să dorm două ore înainte de cină. La cină ieșim la un restaurant destul de curățel la cinci minute distanță de hotel. Mâncarea – vegetariană – e bună și nu foarte picantă. Hotărâm să comandăm mai multe feluri și să împărțim. Dal Makhani, Aloo Gohbi, Shahi Paneer, Malai Kofta, toate felurile îmi sună familiar. Bazarul e la fel de algomerat și haotic seara ca și în timpul zilei. Seara, în cameră, am dat drumul la televizor. Un canal de știri, urmat de 20 de canale de telenovele indiene, un canal de gătit, altă gramadă de canale cu filme indiene plus o grămadă de canale de teleshopping.

Tuk-tuk-uri în Paharganj

Templul Baha’i

Grădinile Lodi

Bazarul din Paharganj

Recepția hotelului

Bazarul noaptea

Cina

  5 Responses to “India cea incredibilă, episodul 1”

  1. Sunt socat cat de curat poate fi Paharganjul in pozele tale !

  2. Nu m-am străduit să-l “sanitizez” 🙂 cam așa arata unde am stat eu (undeva chiar în mijloc, la Hari Piorko) Era un colț ceva mai colorat la vreo 100 de metri de hotel, dar n-am decât poze pe seară în colțul ăla.

    Mulțumesc de comentariu, eu citesc de ani de zile blogul tău, dar comentez foarte rar. Îmi plac mult articolele, dintre toate blogurile românești pe care le citesc e cel mai pe gustul meu. Înainte de a pleca am recitit articolele tale despre India, care m-au distrat și m-au pregătit pentru șoc, ca să zic așa. Ca o coincidență, în India am fost cu turul lui Derek, căruia i-am menționat de blogul tău și mi-a zis că sunteți prieteni.

  3. :))) Da, sunt prieten cu Derek, el a si locuit o perioada la Bucuresti. Si multumesc ca il urmaresti 🙂

  4. Am fost in Delhi acum vreo 2 ani … dupa vreo 11 ani. Nu vrei sa stii cum arata Paharganjul in 2003. Acum este impecabil judecand dupa pozele tale si sunt convins ca sunt reale 🙂

  5. O să postez în articolul următor și poza cu colțul mai colorat. Poate aia aduce mai mult cu 2003 🙂

    Mai avem un prieten comun, pe Alex Dumitru, parcă i-ai luat odată un interviu după ce fusese în Afganistan și Irak. Pe el îl știu chiar bine, suntem prieteni de prin 2003. Mă rog, pe cât de bun prieten poți fi cu Alex, care e unul dintre cei mai retrași oameni pe care îi cunosc.

 Leave a Reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>