Place des Vosges, Paris
Mar 152012
Mar 142012
Mar 122012
Destinaţie SUA, Episodul 1
M-am decis să fac o scurtă pauză de la postările despre vacanţa în Australia dar nu vă temeţi, voi reveni în curând cu noi poveşti. Pauza se datorează faptului că am hotărât să scriu prima postare din ceea ce sper să devină o serie despre destinaţiile turistice din S.U.A. Idee mi-a venit de la o discuţie pe un alt blog de travel în care cititorii blogului răspundeau la întrebarea “Ce destinatii populare nu va atrag?” O gramadă din cei care comentaseră menţionau că nu se simt atraşi de continentul nord american. Dat fiindcă am locuit în SUA vreme de mulţi ani şi am călătorit în lungul şi în latul ţării ori de câte ori am avut ocazia cred că mulţi dintre călătorii români au idee greşită despre ce se poate vedea în ţara de peste ocean. Mulţi au senzaţia, bazată probabil pe filmele şi serialele tv americane, că SUA este alcătuită din New York şi Los Angeles, Grand Canyon şi cam atât. E adevărat că New York-ul şi Los Angeles sunt o faţetă a Americii, dar pe lângă ele mai sunt nenumărate lucruri de văzut în SUA, locuri de o frumuseţe unică şi care merită vizitate. Drept care m-am decis să scriu o serie de postări despre destinaţiile turistice americane, pentru că sunt de părere că SUA are multe de oferit şi oricât ai fi de mofturos e imposibil să nu găseşti ceva care să-ţi placă. La urma urmei e o ţară mare cât aproape un continent.
M-am gindit să încep această serie cu un loc care mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât după vizita iniţială m-am mai reîntors de trei ori: Parcul Naţional Valea Morţii (“Death Valley National Park”). Valea Morţii e situată în sud estul Californiei, la graniţa cu statul Nevada, fiind unul dintre cele mai interesante locuri de vizitat din sud-vestul Americii. Parcul deţine un număr de recorduri: cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 m sub nivelul mării în punctul numit Badwater), recordul celei mai ridicate temperaturi din emisfera vestică 56.7 °C înregistrat pe 10 iunie 1913 şi a doua valoare de pe glob după cea de 57.8 °C înregistrată în Aziziya, Libya pe 13 septembrie 1922. Este deasemeni locul cu cea mai scăzută umiditate din emisfera vestică.
Prima mea intilnire cu Valea Morţii a fost în octombrie 2001 când aşteptând să-mi iasă viza de lucru şi neputând să ies din SUA (de fapt de ieşit puteam ieşi că nu mă oprea nimeni, problema era că nu puteam reintra) am decis să-mi folosesc săptămâna de vacanţă explorând sud-vestul ţării. Aşa că am plecat într-o excursie cu maşina de la San Francisco la Death Valley, Las Vegas, Grand Canyon şi înapoi în San Francisco. A fost primul meu contact cu “vestul sălbatic” al Americii, cel descris în cărţile pe care le citeam în copilărie şi văzut în multele filme western. În anii care au urmat acestui prim contact am explorat zona de sud-vest de câte ori am avut ocazia, bucurându-mă de frumuseţea locurilor, cu atât mai mult cu cât mă gândeam deja să părăsesc California deci ştiam că locurile pe care le vedeam nu-mi vor fi întotdeauna aproape. Ultima dată când am trecut prin Valea Morţii a fost în noiembrie 2009, când am intrat în parc venind din direcţie opusă decât de obicei, respectiv dinspre Las Vegas. Ceea ce nu a contat pentru că indiferent de direcţia din care vii în momentul în care ajungi în vale esti pur şi simplu uimit de relieful spectaculos, care trece de la înălţimile munţilor Sierra la un peisaj deşertic, o vale aproape lipsită de vegetaţie de jur împrejurul tău cât vezi cu ochii cu munţii înzăpeziţi în fundal. Ai senzaţia că ai lăsat lumea dezlănţuită undeva în spate şi tot ce poţi vedea în jur e un peisaj golit de detalii, cu excepţia drumului care se pierde la orizont. La fel de bine ai putea să te afli pe o altă planetă, într-un alt sistem solar. Şi totuşi, în ciuda deşertăciunii aparente ai multe lucruri de văzut în Valea Morţii. Canioane, cratere, roci colorate, dune de nisip, ruinele unor oraşe de mult părăsite, locuri de belvedere, până şi roci care se mută singure din loc. Valea e şi locul perfect pentru cei care caută solitudinea. Chiar dacă unele puncte de atracţie par ceva mai aglomerate, dacă te îndepărtezi puţin de ele dintr-o dată realizezi că eşti singur, că nu se vede nici o altă maşină, că eşti în conjurat de zeci de acri de teren pe care nu întâlneşti nici un suflet omenesc.
După cum am menţionat mai sus, deşi la prima vedere ai senzaţia că nu e nimic de văzut în Valea Morţii, realitatea e cu totul alta. Înşir mai jos câteva locuri care mie mi s-au pârut că merită a fi vizitate.
Zabriskie Point (Punctul de belvedere Zabriskie)
Auzisem de Zabriskie Point dintr-un film de Antonioni care poartă acelaşi nume. De aici poţi vedea dealurile galbene care alcătuiesc Golden Canyon (Canionul Aurit) şi care cândva au constituit fundul unui lac. Locul poartă numele lui Christian Zabriskie, o figură importantă în extragerea boraxului, care s-a practicat în vale în anul 1880.
Artist’s Drive and Artist’s Palette (Circuitul Artistului şi Paleta Artistului)
Artist’s Drive e un traseu de nouă mile care trece pe lângă nişte dealuri viu colorate. Sedimentele de culoare roşie, galbenă şi roz sunt datorate sărurilor de fier, cele verzi provin de la depozitele de mică iar cele mov sunt datorate manganului. Pe la jumătatea circuitului se găseşte Artist’s Palette, locul cel mai frumos de pe întreaga rută.
Stovepipe Wells Sand Dunes (Dunele de nisip Stovepipe Wells)
Aflate la mică distanţă de oaza de la Stovepipe Wells, dunele de nisip sunt continuu recreate de vânturile care poartă nisipul din munţi şi îl depozitează aici. Pot fi explorate cu piciorul iar în timpul iernii dunele sunt pline de sandboarders.
Devil’s Golf Course (Terenul de golf al diavolului)
Devil’s Golf Course e un câmp imens de cristale de sare care în trecut erau fundul unui lac. Când apa s-a evaporat au rămas cristalele de sare care, ca şi în cazul dunelor, sunt continuu recreate atunci când apa sărată este adusă la suprafaţa de acţiunea capilară. Datorită căldurii apa se evaporă, lăsând în urmă noi cristale de sare. Dacă te îndepărtezi un pic de parcare poţi auzi zgomotul pe care îl face sarea care se expandează şi se contractă datorită schimbărilor de temperatură.
Badwater (Apă rea)
Badwater e locul cu cea mai joasă altitudine din America de Nord (85,5 metri sub nivelul mării). E şi un loc foarte cald, îmi amintesc că atunci când am vizitat Badwater în iulie aveam pur şi simplu senzaţia că aerul e prea cald ca să poată fi respirat. La Badwater se găseşte o baltă alimentată de un mic izvor, numele locului referindu-se la faptul că apa fiind prea sărată nu e bună de băut. Surprinzător e faptul că în baltă s-a dezvoltat viaţă constând într-un un tip de plantă adaptată la viaţa deşertică, de insecte acvatice şi de un melc miniatural. Dacă te întorci cu spatele la Badwater, privind peste şosea la peretele de stâncă se poate vedea locul unde e marcat nivelul mării.
Dante’s View (Priveliştea lui Dante)
Opus lui Badwater care se află la 85.5 metri sub nivelul mării, Dante’s View se găseşte la 1650 metri pe un vârf din lanţul muntos Armagosa. De aici avem o privire de ansamblu asupra văii înconjurată de munţi.
Ubehebe Crater (Craterul Ubehebe)
Craterul Ubehebe se găseşte în nordul parcului, la mare distanţă de alte puncte de interes. S-a format în urma unei explozii vulcanice acum câteva mii de ani. Există şi o cărare care duce până pe fundul conului.
Şi lista nu se opreşte aici. Dacă aveţi ceva mai mult timp de explorat mai sunt şi Scotty’s Castle, Twenty Mule Team Canyon, the Natural Bridge, Harmony Borax Mines, Devil’s Cornfield, Titus Canyon etc. Există chiar şi un loc numit Racetrack unde pietrele se mută din loc (găsiţi aici un articol în engleză care descrie fenomenul) pe care nu l-am vizitat încă din cauza sfaturilor primite de la centrul pentru vizitatori care am fost avertizaţi că drumul e în stare proastă şi că e posibil să facem pană; cum era deja după-amiază nu ne-am mai încumetat la drum. Un motiv bun ca să merg din nou în Death Valley 🙂 Cel mai mare obstacol în vizitarea parcului îl constituie faptul că distanţele dintre atracţii sunt mari, parcul întinzându-se pe o suprafaţă imensă. Din acest motiv cred că cel mai bine ar fi să petreceţi noaptea în parc sau în “apropiere”, ca să aveţi mai mult timp de explorat. Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Sper că v-am convins şi că dacă vă găsiţi vreodată în sud-vestul Americii să faceţi un ocol şi prin Valea Morţii. În următoarea postare voi vorbi un pic şi despre amănuntele practice ale unei excursii în vale.
Mar 082012
Sydney ziua a 2a
Planul pentru a doua zi era să explorăm celălalt port din Sydney numit Darling Harbour. Deşi e întrecut în faimă şi frumuseţe de Sydney Harbour, Darling Harbour poate fi chiar mai interesant de vizitat pentru familiile cu copii datorită numeroaselor atracţii existente în zonă. Aici se găsesc Acvariul din Sydney, Sydney Wildlife World (traducere: Lumea animalelor sălbatice din Sydney), Muzeul Maritim Naţional, cel mai mare ecran IMAX din lume şi încă multe altele. Darling Harbour se întinde la nord de cartierul Chinatown, de ambele părţi ale unui golf numit Cockle Bay. Pentru noi portul era la o aruncătură de băţ de hotelul în care eram cazaţi, aflat în Chinatown. Hotărâsem ca dimineaţa să ne-o petrecem la Acvariul din Sydney şi dacă nu oboseam sau nu ni se făcea foame între timp să vizităm şi parcul cu animale sălbatice Wildlife World. Biletul de intrare la acvariu mi s-a părut cam scump (AU$35 de persoană dacă îmi amintesc bine). Chiar la intrarea în acvariu o plăcuţă informa că acolo se poate vedea un ornitorinc dar ornitorincul era fie plecat fie bine camuflat fiindcă nu l-am putut vedea nicăieri deşi ne-am uitat după el vreme de vreo cinci minute. Pentru că lui Cristi îi plac peştii şi animalele am vizitat multe acvarii şi grădini zoologice în călătoriile noastre. Cred că din cauza asta sunt mai mult interesată de noutăţi, adică vreau să văd plante, peşti şi animale pe care nu le-am văzut până acum. După cum vă puteţi imagina, acvariul din Sydney e un loc bun de văzut noutăţi, Australia fiind renumită pentru fauna şi flora ei unică: dacă e să ne luăm după wikipedia 83 % din mamifere, 89 % din reptile, 90 % din peşti şi insecte, precum si 93 % din amfibieni sunt endemice continentului australian. Dintre noutăţile văzute cel mai mult mi-au plăcut vacile de mare, nişte animale acvatice mari care se numesc astfel datorită faptului că sunt ierbivore. Partea cea mai impresionantă din acvariu e o serie de tunele subacvatice din sticlă prin care vizitatorii se plimbă în timp ce în laterale şi pe deasupra capetelor lor înoată rechini, broaşte testoase, diverşi peşti, pisici de mare uriaşe precum şi mai sus menţionatele vaci de mare.
Am terminat cu vizitarea acvariului pe la ora prânzului drept care ne-am decis să lăsăm Wildlife World pe altadată şi să mergem la masa de prânz. Cum încă de dinainte de a pleca din Bucureşti Cristi mă bătea la cap că vrea să mănânce carne de cangur m-am conformat şi am ales un restaurant unde se servea aşa ceva: Belgian Beer Cafe aflat în cartierul The Rocks. Plimbarea pe jos până la restaurant a fost poate un pic cam lungă pentru nişte oameni flămânzi, dar am văzut cum arată centrul Sydney-ului la ora prânzului: aglomerat, zgomotos, o metropolă modernă în toată puterea cuvântului.Cristi şi-a văzut dorinţa îndeplinită, dar a fost dezamăgit: carnea de cangur are cam acelaşi gust cu carnea de vacă, mi-a comunicat el. Eu n-am încercat-o, după părerea mea cangurii fiind nişte animale mult prea simpatice ca să le pot mânca. După cum îi spune şi numele, cafeneaua servea şi o grămadă de beri belgiene, al căror efect cuplat cu porţiile mari şi cu oboseala datorată diferenţei de fus orar ne-am făcut să ne retragem din nou la hotel pentru câteva ore de somn. Pe drumul de întoarcere am încercat şi linia de monorai, care leagă zona centrală din Sydney numită CBD de Chinatown şi Darling Harbour. Din nou preţul mi s-a părut mare, AU$5 pentru o singură călătorie, monoraiul având un singur traseu compus din 8 staţii întinse pe 3.5 km. Linia e construită la înălţime, cam la 5.5 metri deasupra trotuarului.
După câteva ore de odihnă am pornit pe jos către cartierul King Cross. Am mers mai întii o bună bucată de drum pe strada Oxford care este cartierul general al homosexualilor din Sydney, după toate aparenţele o stradă draguţă plină de restaurante, cluburi, baruri şi cafenele. Apoi am cotit pe Darlinghurst Rd până am ajuns la uriaşa reclamă la Coca-Cola, considerată a fi alt simbol al oraşului în general şi al cartierului King Cross în particular. King Cross e considerat a fi cartierul rău famat al Sydney-ului. Nu ştiu cum arăta el pe vremuri, dar acum nu arată chiar atât de rău, în fapt este un amestec de locuri “rău famate”, localuri de striptease şi sex-shopuri şi cafenele şi restaurante la modă. Locul nu părea periculos dar nu ne-am învirtit prin cartier decât până pe la 11 noaptea. Cine stie, poate la o oră mai înaintată lucrurile se schimbă. Zona pare şi locul de “parcare” al “backpacker”-ilor (cei care călătoresc cu bani puţini) fiind plin de hosteluri şi de locuri de cazare ieftine, aflate în general pe Victoria St.
Va urma …
Darling Harbour
Acvariul din Sydney
Vaca de mare
Belgian Beer Cafe
Monorai
Strada Oxford
Reclama de Coca Cola
King Cross
Feb 292012
Sydney prima zi, ultima parte
Nu mai sunt multe de spus despre prima zi în Sydney. După ce ne-am odihnit câteva ore am ieşit din hotel şi am pornit din nou spre Sydney Harbour cu intenţia de a vedea cum arată Clădirea Operei noaptea. De data asta am ales George Street, mergând din Chinatown unde se afla hotelul nostru până în port. Clădirea Operei era frumos luminată, arătând de parca captase toată lumina omenirii iar acum pornise să navigheze în noapte. Ne-am oprit să bem ceva la Barul Operei după care ne-am întors la hotel.
Va urma …
Feb 262012
Sydney, prima zi, continuare
La ieşirea din Hyde Park ne-am oprit un pic pentru câteva fotografii cu Turnul din Sydney, după care am continuat plimbarea pe strada Macquarie care urma să ne ducă la Grădinile Botanice Regale şi la Portul din Sydney. Pe strada Macquarie se găsesc aliniate una lângă alta vechi clădiri municipale, de la Muzeul Cazărmii Hyde Park (construit în 1818–19 pentru a adăposti deţinutii) şi Muzeul Monetăriei la Spitalul din Sydney şi Biblioteca de Stat. În faţa clădirii Spitalului din Sydney am dat peste o statuie pe care o mai întâlnisem odată, pe un alt continent: Porcellino, cadou de la cetăţenii oraşului Florenţa pentru oraşul Sydney (mai târziu am citit pe wikipedia că există multe copii ale celebrei statui răspândite prin lume).
Grădinile Botanice Regale datează din 1816. Mi-a plăcut indicatorul de la intrare pe care se putea citi: “Vă rugăm să călcaţi pe iarbă. Deasemenea vă invităm să mirosiţi florile, să îmbrăţişaţi copacii, să vorbiţi cu păsările şi să organizaţi un picnic pe peluze”. O atitudine complet diferită faţă de parcurile Bucureştiului, unde până acum 2 ani nici nu era voie să calci pe iarbă. Grădinile s-au dovedit a fi frumoase şi cred că m-aş fi bucurat şi mai mult să mă aflu acolo dacă nu ar fi plouat mărunt, o ploaie care tot pornea şi se oprea la fiecare câteva minute. Cristi a obsevat că din copacii din jur atârnă nişte fructe uriaşe şi câteva momente mai târziu ne-am dat seama că fructele erau în fapt nişte lilieci uriaşi, dormind agăţati de crengi, înveliţi în aripi. Grădinile Botanice Regale adăpostesc o colonie de peste 22.000 de exemplare din specia de lilieci “vulpile zburătoare”, numiţi aşa din cauza boturilor lungi, asemănătoare cu ale vulpilor. “Vulpile zburătoare” pot atinge 1 kilogram în greutate în timp ce anvergura aripilor poate depăşi 1 metru. Liliecii s-au aşezat în grădini cu ani în urmă, se pare din cauza pierderii habitatului nativ.
Între timp ploaia se oprise şi cerul se limpezea din ce în ce în timp ce noi am continuat plimbarea pe marginea golfului până când am ajuns la Clădirea Operei din Sydney. Pun pariu că dacă aş întreba oameni din diverse locuri de pe glob să numească o construcţie celebră din Sydney 99,99% din ei ar alege Clădirea Operei, un simbol pentru oraş, la fel cum turnul Eiffel e un simbol al Parisului, Colloseum-ul e un simbol al Romei şi Empire State Building e un simbol al New York-ului. Ceea ce face Opera din Sydney de neuitat e arhitectura ei distinctă şi inovatoare precum şi poziţia ei în vârful unuia dintre cele mai pitoreşti porturi din lume. Clădirea Operei este opera arhitectului danez Jørn Utzon, care în 1957 a câştigat concursul de design pentru proiectul Operei. Construcţia clădirii a durat din 1959 până în 1973, proiectul fiind plin de controverse. Costul clădirii a fost estimat iniţial la 7 milioane de dolari australieni iar dată de inaugurare s-a stabilit a fi 26 ianuarie 1963. În realitate clădirea a fost terminată zece ani mai târziu în 1973 la un preţ de 102 milioane dolari australieni. Utzon a demisionat încă din 1966, interiorul clădirii fiind terminat de o echipă de arhitecţi australieni. Elementul arhitectural cel mai frapant este acoperişul care e realizat din beton prefabricat acoperit cu plăci de faianţă de granit importate din Suedia. Mai menţionez încă un fapt şi promit că termin cu subiectul asta: Clădirea Operei din Sydney a devenit monument UNESCO în 2007.
După ce am înconjurat Opera, fotografiind-o din toate unghiurile am plecat mai departe să explorăm porţiunea de port numită Circular Quay. Intenţia noastră era să găsim un restaurant pentru prânz undeva în zona The Rocks, aflată la scurtă distanţă de locul în care ne găseam. Circular Quay este locul de unde pleacă feriboturile spre suburbiile oraşului. În jurul clădirii portului şi al cheilor se întinde o zonă plină de cafenele, restaurante şi chioşcuri unde turistul obosit se poate opri pentru o scurta pauză. Divertismentul este asigurat de diverşi artişti ai străzii. Noi ne-am continuat plimbarea pe malul apei după care am cotit ajungând în The Rocks, care este locul celui mai vechi aşezământ din Australia, stabilit la scurtă vreme după întemeierea coloniei în 1788. Clădirile construite iniţial în această parte erau dintr-o rocă numită “piatră de nisip”, de aici numele aşezării (The Rocks = pietrele). În prezent The Rocks este un cartier plin de hoteluri, buticuri, baruri şi restaurante, care atrage în aceeaşi măsură turiştii şi localnicii. După ce ne-am plimbat prin faţa câtorva restaurante comparând meniurile afişate la intrare am decis să mâncăm la un restaurant numit “bel canto”. Atmosfera la prânz n-a fost cine ştie ce, doar câteva mese fiind ocupate. Mâncarea în schimb a fost excelentă dar şi preţurile pe măsură. Aş estima că am plătit cam cât am plăti la New York pentru o experienţă similară. După masă ne-am decis că e timpul să ne întoarcem la hotel, să ne luăm în primire camera. După atâtea ore de drum abia aşteptam să fac un duş, sa desfac valiza şi să trag un pui de somn.
Va urma …
Turnul din Sydney
Il Porcellino
Biblioteca din Sydney
Grădinile Botanice Regale
Lilieci
Clădirea Operei din Sydney
Circular Quay
Harbour Bridge
Clădirea Operei din Sydney
Feb 252012
Vulcanul Poas, Costa Rica
Feb 242012
Vedere de pe dealul San Bernardo, Salta, Argentina
Feb 222012
Sydney, Prima zi, Sosirea
Pe când creşteam mare în România comunistă, unde paşapoartele erau doar pentru cei aleşi iar ieşirile din ţară pentru simplii cetăţeni aproape imposibile, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să vizitez Australia. Visele mele cele mai îndrăzneţe mă duceau până la Paris, dar şi Parisul nu îndrâzneam să-l sper. Între timp a venit revoluţia şi am ajuns să călătoresc şi la Paris şi pe alte meleaguri, de la San Francisco şi Buenos Aires la Hong Kong. Cu toate acestea în momentul în care m-am îmbarcat la Londra în avionul de Bangkok unde urma să prind legătura cu Sydney am avut senzaţia unei irealităţi. Şi iată că totuşi mă aflam într-un avion cu destinaţia Australia, cu Londra vizibilă jos departe ca un covor de lumini. Fusese o zi mohorâtă de iarnă iar eu aşteptasem în aeroport vreme de vreo 7 ore. Prima parte a zborului până la Bangkok a durat vreo zece ore şi jumătate din care am reuşit să dorm vreo şapte. Dorm destul de bine în avion după cum se poate vedea. Apoi au urmat 2 ore de aşteptare pe aeroportul din Bangkok unde ne aştepta o surpriză plăcută: fusesem promovaţi (“upgraded”) la clasa business pentru următoarea bucată de drum. Am mai dormit vreo trei ore iar restul timpului mi l-am petrecut citind din ghidul Lonely Planet “Coasta de Est a Australiei” încercând să stabilesc detaliile pentru următoarele zile. Înainte de plecare am urmărit zilnic ştirile privind inundaţiile de pe Coasta de Est, modificând itinerariul pe ici pe colo în aşa fel încât să nu avem probleme. Dar acum zarurile erau aruncate, rezervările la zboruri şi hoteluri făcute, aşa că nu puteam decât să sperăm că totul va merge bine.
Înainte de aterizare am fost martoră la unul din cele mai frumoase răsărituri din viaţa mea. Cerul era un amestec de portocaliu şi roz, tivit în partea de jos cu nori gri, iar ici şi colo bucăţele de un albastru glorios promiteau o zi frumoasă (nu s-a întâmplat 🙁 după cum urma să constatăm). La trecerea prin vamă a trebuit să aliniem valizele pentru a fi mirosite de un câine lup, special antrenat. “De unde sunteţi?” ne-a întrebat vameşul iar când a auzit că venim din România a continuat “Bucureşti? Timişoara?” Bucureşti am răspuns, dar am fost profund impresionată că auzise de Timişoara. De la aeroport am luat un taxi. Condusul în Australia se face pe partea stângă a străzii, ca în multe ţări care fac sau au făcut parte din Republica Engleză (“British Commonwealth”) ceea ce s-a dovedit interesant de urmărit în drumul spre hotel. Era 7.30 dimineaţa şi oraşul se trezea încet. Am văzut mulţi biciclişti mergând prin trafic şi m-am întrebat dacă în Sydney bicicletele au acelaşi regim ca în San Francisco unde au voie să meargă pe culoarele ocupate de maşini, ba chiar au şi prioritate. La hotel am aflat că vom primi camera la ora 2 după-amiază aşa că am lăsat bagajele la depozit, ne-am luat aparatul de fotografiat şi o hartă şi am ieşit să explorăm oraşul. În faţa hotelului ne-am oprit o clipă ca să ne orientăm pe hartă iar după 20 de secunde cineva s-a oprit să ne ajute. Australienii se arătau a fi prietenoşi, după cum le e şi reputaţia. De la hotel am mers pe jos până la Hyde Park şi cum am ajuns la colţul parcului ne-am decis să ne oprim pentru o scurtă pauză – la urma urmei mersesem vreo patru străzi! 🙂 Aşa că am luat un loc la Hyde Park Cafe şi am purces să încercăm toate berile australiene din meniu: Victoria Bitter, Toohey’s, Crown Lager, Hahn Premium Light. În jurul nostru lumea se ocupa cu luatul micului dejun şi al cafelei de dimineaţă dar având scuza că suntem pe un alt fus orar ne-am hotărât să nu ne simţim prost că bem bere la 8 dimineaţa. Şi ca să ne simtim şi mai uşuraţi, de cum ne-am aşezat la masă a început să plouă, o ploaie ca o perdea diafană, de parcă se materializase din umiditate. Din când în când se oprea după care pornea iar cu aceeaşi uşurinţă, ca şi cum cineva se juca cu un robinet. Am mai comandat un rând, după care am aşteptat următoarea pauză de ploaie că să ne continuăm drumul. Am început explorarea parcului cu Monumentul Comemorativ Anzac, realizat după planurile lui C. Bruce Dellit în 1934 pentru a comemora Forţele Imperiale Australiene din primul război mondial. Pe parte de nord a monumentului se găseşte un bazin dreptunghiular înconjurat de rânduri de plopi, numit “Lacul Reflecţiilor”. Am petrecut ceva timp pe marginea bazinului urmârind păsările după care am continuat prin parc, pe o alee flancată de copaci, până la punctul central al parcului, fântâna Archibald, opera lui François-Léon Sicard, donată de J. F. Archibald în 1932, în onoarea contribuţiei Australiei la primul război mondial.
Va urma …
La colţ de Hyde Park
Beri australiene
Cafeneaua Hyde Park
Obosită după o lungă călătorie
Monumentul Comemorativ Anzac
Monumentul Comemorativ Anzac şi Lacul Reflecţiilor
Fântâna Archibald
Catedrala St. Mary
Oct 292011
Ia uitați ce mi-a adus barza. Credeam că mi-a uitat adresa, dar până la urmă și-a făcut drum și pe la mine.
Cred că e destul de evident că încercarea mea de a posta zilnic câte o poză a eșuat și a doua oară. Iar de data asta a durat chiar mai puțin decât prima dată. Cred că va trebui să mă împac cu ideea că nu e ușor să faci zilnic poze care să merite postate. Motivul principal ar fi că în unele zile pur și simplu nu m-am simțit inspirată și în ciuda faptului că am cărat aparatul de fotografiat cu mine n-am făcut nici o poză. În plus, când am intrat în luna a șasea m-am procopsit cu o durere de spate și a trebuit să renunț la căratul zilnc al aparatului de fotografiat, ceea ce a rezultat în și mai puține oportunităti de a face fotografii. Cred că voi continua să postez “Fotografia zilei” când și când, când mă simt inspirată, fără să-mi setez ca obiectiv să postez zilnic.