Călătoare

English version

În ziua următoare ne-am dus să vedem Grand Teton, un parc naţional la sud de Yellowstone, la vreo 150 de kilometri distanţă. N-am nimerit în cea mai buna zi, atmosfera era ceţoasă şi nu se vedea lanţul de munţi pe care îl vazusem în toate vederile şi pozele de pe web. Dacă ne chinuiam un pic ochii reuşeam să distingem nişte contururi, nişte siluete de munţi ca prin ceaţa. Cred că dimineaţa devreme se mai putea distinge ceva, dar cum prietenii noştri s-au sculat târziu şi a şi trebuit să conducem cei 150 km, am ajuns în Grand Teton abia pe la prânz. Ne-am oprit la Jenny Lake, undeva în sudul parcului, am luat o barcă pâna pe celălalt mal şi am facut două trasee scurte, mai întii către o cascadă (Hidden Falls, Cascada Ascunsă) şi apoi spre un punct de belvedere pe nume Inspiration Point, Punctul de Inspiraţie, de unde se vedea întregul lac. Pe tot traseul erau pancarte care ne atenţionau că urşii sunt prin zonă şi să nu-i hrănim – cine e nebunul care a încercat să-i hrănească? – să nu lăsăm rucsacele pe jos etc. Traseele au fost drăguţe, deşi un pic cam aglomerate. Pe drumul de întoarcere am trecut pe lânga un semn pe care era scris “Continental Divide”, linia de demarcaţie continentală. Ne-am întrebat cu toţii ce o fi aia, se pare că toţi 4 am cam chiulit de la ora de geografie. Ajunsă acasă am citit pe wikipedia ca e “o porţiune de teren înalţată care formează o graniţă astfel încât apa de pe o parte a liniei de demarcaţie se scurge către un ocean iar apa de pe cealaltă parte se scurge către alt ocean, în general de pe cealaltă parte a continentului”. Adică în cazul de fată, apele de la vest de linia de demarcaţie continentală se scurg către Pacific în timp ce apele de la est de linie se scurg în Atlantic.

Ne-am hotărât să nu mai mâncăm de seară în parc, ca în serile anteriore ci să mergem undeva mai aproape de casă în West Yellowstone. Alin ne-a convins să mergem la o pizzerie. Nici eu şi nici Cristi nu ne omorâm după pizza, aşa că am avut de ales între 4 sau 5 feluri de mâncare. Eu am comandat “macaroni and cheese”, varianta americană de macaroane cu brânză. Pe meniu scria că macaroanele cu brânză de la West Wild Pizzeria din West Yellowstone sunt nici mai mult nici mai puţin decât “de renume mondial”. Habar n-am ce or înţelege ei prin renume mondial – poate vine cineva direct de la Paris ca să mănânce macaroane cu brânză în West Yellowstone – dar în orice caz, erau bune. Semănau foarte mult cu macaroanele cu brânză pe care le făcea mama acasă. Macaroanele cu brânză sunt un fel de mâncare foarte popular în US şi cu toate astea a fost prima dată în 10 ani când m-am încumetat să mănânc aşa ceva. Îmi aduc aminte că obişnuiau sa le servească la cantina Intel destul de des dar n-am avut niciodată curiozitatea să le încerc.

English version

Cazarea noastră în West Yellowstone a fost o casă mult prea mare pentru 4 oameni, dar cum am plătit la numărul de persoane a ieşit mai ieftin decât la hotel. Casa avea 4 dormitoare, 2 la etaj si 2 la subsol, 3 băi (câte una pe etaj) şi o sufragerie mică plus o bucătărie la parter. Avea şi televizor şi un grătar cu gaz cu care ne-am distrat serile. Însa partea cea mai bună a fost amplasamentul: casa era foarte aproape de intrarea în Yellowstone aşa că n-a mai trebuit să conducem suplimentar ca să ajungem la intrarea în parc. Oricum parcul era imens şi ne-am petrecut mare parte din excursie în maşină.

În prima zi în Yellowstone ne-am dus să vedem gheizerele. Am început cu cel mai renumit dintre ele, pe nume Bătrânul Credincios (Old Faithful). Bătrânul Credincios e cea mai populară atracţie din parc şi toată lumea se opreşte să o vadă. Numele i se trage de la faptul că erupe foarte regulat cam odată la 80 de minute, fiind cel mai previzibil gheizer din parc. Bazându-se pe durata ultimei erupţii, personalul parcului poate să determine când va avea loc următoarea erupţie. Am ajuns la gheizer cu vreo 10 minute înainte de ora la care se estimase că o să erupă, aşa că n-a trebuit să aşteptam prea mult. O mulţime de oameni aştepta cu răbdare erupţia într-o tăcere completă de parcă aşteptau o minune cerească iar vocile noastre ar fi stricat efectul. Gheizerul a început să scoată nişte abur şi să împroaşte un pic de apă după care a erupt într-o coloană înaltă de apă şi abur. În câteva minute totul s-a terminat şi lumea a început să se îndrepte către parcare.

Noi în schimb ne-am hotărât să urcăm până la un loc numit Observation Point – Puncul de Observaţie de unde se vedea întregul bazin superior de gheizere. Pe cărare am trecut foarte aproape de un bizon. Bizonii erau foarte numeroşi în zonă cu vreo 150 de ani în urmă dar au fost vânaţi până aproape de extincţie spre sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. În zilele următoare am văzut foarte mulţi bizoni – parcul e plin de ei – aşa că bănuiesc că nu mai sunt pe cale de dispariţie. De la Punctul de Observaţie am pornit în jurul bazinului de gheizere pe o cărare de lemn care făcea înconjurul bazinului. Am admirat o grămadă de gheizere mici si mari, înconjuraţi pe tot parcursul de un miros de ou stricat. Gheizerul Castel a început să erupă şi a erupt vreme de vreo jumătate de oră. Bătrânul Credincios a început şi el să erupă din nou. După traseul ăsta ne-am oprit la hanul Batrânului Credincios (Old Faithful Inn).

Hanul e făcut din bârne de lemn şi arată foate rustic. A fost construit pe la începutul secolului 20. Arată foarte impresionant înăuntru aşa că holul hanului era plin de fotografi toţi cu aparatele îndreptate în sus. Am decis să mâncăm la restaurantul hotelului şi împreună cu Laura ne-am dus să facem rezervări. Fata de la rezervări avea un ecuson pe care scria “Petro Nela. Romania” aşa că am început să vorbesc cu ea în română. Venise în Yellowstone cu un contract temporar de muncă şi a fost foarte uimită să ne audă vorbind româneşte. Părea că se bucură foarte mult că a întilnit pe cineva din Romania. Din păcate n-am vorbit prea mult fiindcă în spatele nostru era o coadă lungă de oameni care aşteptau pentru rezervari aşa ca i-am spus la revedere repede. La masă Cristi şi Alin au încercat să fie creativi şi şi-au comandat bizon şi ren, dar mielul meu s-a dovedit mult mai bun. După masă ne-am dus sa vedem asfinţitul la bazinul de gheizere de mijloc.

English version

Prima zi din excursie n-a fost cine ştie ce. Am condus cam 1100 de kilometri, trecând din California în Nevada şi pe urmă în Idaho, oprindu-ne în Twin Falls, Idaho. Plecaţi din Sunnyvale California pe la 10 dimineaţa, am ajuns în Twin Falls noaptea pe la 11, după ora locală. Ne-am oprit pentru prânz la un fast food pe marginea şoselei, unde am mâncat un pui groaznic. Pe drum am petrecut timpul vorbind cu Laura si Alin, cu care nu ne văzusem de patru luni, aşa că am avut o groază de povestit. Peisajul din jur a fost poate un pic cam monoton, dar era ceva ce nu vedem prea des, aşa că nu ne-am plictisit. Nevada arată ca partea deşertică din sudul Californiei, unde am tot fost în cei şase ani de locuit aici. Câmpuri galbene, de iarbă arsă de soare se întindeau până la orizont. Ici si colo vaci negre contrastau frumos pe galbenul câmpiei. Din loc în loc am întâlnit câte un cazino, undeva în mijlocul câmpului, la mare distantă de orice altă aşezare omenească, şi ne tot întrebam între noi, cine vine până acolo doar ca să joace la ruletă. Parcările erau pline deci clienţi există. Eram destul de obosiţi când am ajuns în Twin Falls aşa că ne-am dus repede la culcare.

A doua zi am reuşit să ne urcăm în maşină gata de plecare pe la 10 dimineaţa. Motivul pentru care am făcut oprirea în Twin Falls a fost cascada Shoshone. Nu mă aşteptam la mult, fiindca înainte de a pleca la drum am apucat să citesc undeva că cascada arată cel mai bine în aprilie, când debitele de apă sunt maxime, dar că pe timpul verii debitul scade considerabil fiindcă apa e redirecţionată pentru irigaţie. Probabil că septembrie e chiar cel mai prost moment al anului pentru văzut cascada. Am văzut poze cu Shoshone pe web si arătau foarte bine, dar am bănuit că pozele erau făcute în primavară, şi probabil şi în anii cu debite mai mari. Intrarea în parcul cu cascada e la vreo 4 kilometri de strada principală din Twin Falls. Odata ajunşi am primit şi o broşură unde cascada era descrisă ca fiind – cum altfel? 🙂 – “Niagara Vestului”. Ba chiar scria acolo şi că Shoshone e mai înaltă cu 15 metri decât Niagara. Din păcate bănuielile mele s-au adeverit. Cascada nu arăta deloc ca în pozele de pe web. Arăta drăgut dar nu foarte impresionant, oricum departe de imaginea Niagarei. Am făcut câteva poze şi am pornit la drum spre Ketchum.