India cea incredibilă, episodul 3

Mar 042017

Varanasi, orașul sfânt, orașul pelerinilor: străvechi, șocant, tulburător

După Delhi, următoarea oprire a fost Varanasi, un loc care m-a șocat, m-a tulburat și m-a uluit peste măsură. A fost mai mult decât m-am așteptat – pe toate planurile 🙂 și mai mult decât a părut la prima vedere. Potrivit legendei Varanasi a fost fondat de zeul Shiva acum 5000 de ani și este cel mai important dintre cele șapte orașe sacre (Saptapuri) ale Indiei. Săpăturile arheologice arată că a existat o așezare urbană în Varanasi începând cu 2000 î.H. ceea ce face ca orașul să fie unul dintre cele mai vechi orașe din lume. Aflat pe malul râului Gange (sau Ganga), Varanasi a fost vreme de milenii capitala spirituală a Indiei, orașul etern pentru credincioșii hinduși și centrul pricipal de pelerinaj din India. Credincioșii hinduși vin în Varanasi din toate colțurile Indiei pentru a îndeplini diferite ritualuri religioase, cum ar fi îmbăierea în apele sfinte ale Gangelui, despre care se crede că spală păcatele și purifică sufletul. Este un oraș plin de temple, de ghat-uri – scări aflate pe malul Gangelui și care permit accesul pelerinilor la rău, de clădiri vechi, de alei înguste, de sfinți hinduși și de multe altele. Varanasi nu are atracții turistice propriu-zise, nu sunt locuri de vizitat cu excepția câtorva temple, în rest tot spectacolul se desfășoară pe străduțele orașului vechi și pe malul Gangelui. Un spectacol ar vieții și al morții pentru că hindușii cred că dacă mori în Varanasi vei obține moksha, “eliberarea din ciclul din ciclul infinit de morți și reîncarnări și izbăvirea de suferințele și limitele impuse de existența corporală” (vezi aici). De aceea pe lângă ghat-urile destinate îmbăierii există și două ghat-uri destinate incinerării morților, ritualul de trecere prin care spiritul se detaşează de corp.

De la Delhi la Varanasi, care mai e cunoscut și sub numele de Benares sau Kashi orașul luminii, am zburat cu o cursă Indigo care a plecat de pe aeroportul Indira Ghandi, de la terminalul 1D, destinat zborurilor domestice operate de liniile aeriene low-cost. Nu știu de ce, poate datorită șocului cultural pe care îl simțisem din plin în ultimele două zile, m-am așteptat ca aerportul să fie destul de haotic. În realitate terminalul 1D s-a dovedit a fi curat și destul de bine organizat. Zborul a durat cam o oră și tot cam atât a durat și călătoria cu mașina de la aeroport în oraș, deși aeroportul se află la numai 20 de kilometri de Varanasi. Drumul care lega aeroportul de oraș era încă în construcție, și pe anumite porțiuni se circula pe o singura bandă pe care se îngrămădeau vehicule de tot felul care încercau să se depășească, neținând seama de faptul că nu era loc de depășire. Din cauza construcției norul de praf aproape că ne înghițea iar spectacolul de pe marginea străzii era ca de obicei la un nivel greu de imaginat. În cele din urmă călătoria cu mașina s-a încheiat cu bine și după o plimbare scurtă pe niște străduțe înghesuite, printre tarabe, vaci, motorete și oameni, am ajuns și la pensiune. Pensiunea, Shanti Palace Guesthouse, se afla în centru vechi al orașului, la 2 minute de mers de Gange.

După o scurtă pauză la hotel am pornit agale de-a lungul ghat-urilor spre Dasaswamedh Ghat, unde urma să aibă loc “puja”, ceremonia de seară de pe malul Gangelui, un ritual condus de 5 preoți, fascinant de privit. Treptele erau pline de oameni veniți să asiste la spectacol. Mirosul tămâiei și sunetul incantațiilor, aprinderea focului sacru, caleidoscopul de culori, lumina asfințitului, ofrandele de flori plutind pe râu, totul creează o atmosferă aproape hipnotică, în care am avut pentru prima oară impresia pe care mai urma să o am și în următoarele zile, că Varanasi nu pare atins de trecerea timpului. Oamenii, viața, râul, toate par să fie la fel de la începutul tuturor lucrurilor. Mark Twain spunea foarte frumos despre Varanasi că “Varanasi sau Benares este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda și arată de două ori mai vechi decât toate acestea puse laolaltă”. Pare că lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la vizita lui Twain în 1896.

După ceremonie a urmat o plimbare pe aleile înguste ale vechiului oraș, cina și întoarcerea la hotel, oaza noastră de liniște. A doua zi a început cu o cafea pe terasa pensiunii, unde niște maimuțe în căutare de mâncare încercau să cucerească balustradele în timp ce personalul se chinuia să le alunge. Ne-am plimbat din nou de-a lungul ghat-urilor, care musteau de activitate. Pe lângă câini vagabonzi, vaci masive și capre costelive, pe lângă bărci, rufe întinse la uscat și apele murdare ale Gangelui, un caleidoscop uman impresionant: credincioșii care se îmbăiau, dohbi wallah care spălau rufe, vânzători ambulanți, copii jucând cricket, cerșetori, Shadu (asceții hinduși). Atmosfera și peisajul păreau vag ireale, nu pot să le compar cu nimic, mi-e greu și să mă încumet să le descriu. Poate că fotografiile vor ajuta la captarea momentului.

La Dasaswamedh Ghat am părăsit malul și am continuat plimbarea prin piața orașului vechi și prin labirintul de străduțe înguste, oprindu-ne la cel mai faimos loc de băut lassi din tot Varanasiul, Blue Lassi Shop. Lassi este un iaurt care se poate bea dulce sau sărat. La Blue Lassi Shop lassi-ul este dulce și cu fructe. În meniu erau înșirate zeci de posibile combinații, dintre care m-am hotărât în cele din urmă pentru un lassi cu rodie și nucă de cocos, care a fost delicious și foarte îndestulător. Ne-a fost servit în niște căni de ceramică de unică folosință (prima oară că văd așa ceva). Cum Blue Lassi Shop este în drumul spre Manikarnika Ghat, ghat-ul dedicat incinerărilor, în timp ce așteptam să se pregătească lassi-urile am văzut trecând câteva procesiuni funerare care duceau morții spre ruguri.

Dupa lassi am continuat drumul până la ghat-ul principal pentru incinerare. Mi-am dat seama când ne-am apropiat, datorită stivelor înalte de lemne. Morții sunt cărați pe străduțele orașului vechi până la Gange pe o targă de bambus, înfășurați într-o pânză și acoperiți cu ghirlande de flori. Zona rugurilor e greu de descris, e un amestec de lemne, cenușă, flori și resturi carbonzite, nelipsitele vaci și nelipsiții câini vagabonzi. La Gange morții sunt spălați cu apă din râu, după care sunt duși la rugurile care de obicei sunt pregătite dinainte. Când am ajuns noi erau vreo 3 morți în așteptare. Pentru ca tabloul să fie cât se poate de șocant, la câțiva metri de locul în care se spălau morții și unde era aruncată cenușa plutea o vacă putrezită iar la vreo doi metri de ea un bătrân se îmbâia și doi copii se jucau în apă. La incinerare participă doar bărbații, femeile nu sunt acceptate pentru că plâng și tulbură spiritul celui mort, care poate să se agațe de lumea aceasta în loc să fie eliberat. Nici turiștii nu au voie în zona rugurilor, dar au voie să privească de la niște balcoane aflate la înălțime, ceea ce am făcut și noi. Mă așteptam la un miros neobișnuit dar sincer nu am simțit. Poate am avut noroc. În timp ce stai acolo la balcon ești abordat de diverși inși care îți cer bani fie pentru lemne, fie pentru un spital, fie îți propun să te ducă într-un loc unde se vede mai bine, etcetera, etcetera. Se zice că atunci când nu sunt destui bani pentru lemne morții sunt arși parțial iar ceea ce rămâne nears este aruncat în mama Ganga. N-am avut parte să văd așa ceva, ceea ce mă bucură, oricum este experiența una foarte intensă și fără membre plutind pe rău. E impresionant totuși modul în care hindușii acceptă moartea cu calm, ca făcând parte din ciclu vieții. La Manikarnika Ghat nu se fac poze, ceea ce mi se pare un gest de respect.

Un lucru e clar, o vizită în Varanasi nu are cum să te lase indiferent. E aglomerat, extrem de murdar și cu toate astea este una dintre cele mai intense experiențe.

Mai multe despre restul zilelor petrecute în Varanasi în articolul următor.

La pensiune am fost primiți cu un bindi și o ghirlandă