Sărbătoarea continuă …

La începutul lunii iulie am plecat la Paris într-o vacanţă de 6 zile. Am mai fost la Paris de două ori (în vara lui 1999 şi în decembrie 2004), asta dacă nu adaug la numărătoare şi cele 7 ore petrecute în Paris vara trecută, când am avut o escală în zborul de la San Francisco la Bucureşti. Având 7 ore de aşteptat între avioane, am luat RER-ul până la St. Michel, ne-am proptit într-o terasă pentru bere (Cristi) şi cafea (eu) după care ne-am plimbat prin grădina Luxembourg până s-a făcut ora de întors la aeroport ca să prindem zborul spre Bucureşti. Într-un fel, Parisul a fost prima mea excursie, cea care mi-a deschis apetitul pentru călătorii. Asta se întâmpla în vara lui 1999, când eram studenţi la doctorat la universitarea Rutgers în New Jersey. Deşi se poate spune că deja călătorisem, pentru că ajunsesem până în New Jersey, adevărul e că toate vacanţele ni le petreceam în România şi tot ce apucasem să văd din lume era pe axa New Jersey-Bucureşti şi înapoi. Aşa că în vara lui 1999 am început să-l bat pe Cristi la cap că aş vrea să văd şi alte locuri şi am propus să mergem la Paris. Mi-a luat ceva timp să-l conving, dar până la urmă a acceptat cu condiţia să mă ocup eu de toată planificarea, de vize şi rezervări – în 1999 cetăţenii români încă aveau nevoie de vize ca să viziteze Franţa. Am luat drumul NY-ului, cu paşapoartele în mână şi o grămadă de alte acte menite să arate că n-am nici o intenţie de a ramâne în Franţa. Toţi românii de la universitate m-au avertizat că nu voi primi viza, deşi nu vedeam nici un motiv pentru care am fi putut fi refuzaţi. Eram amândoi la doctorat în SUA, în opinia mea prezentam suficiente garanţii. Am obţinut viza fără probleme şi am început să mă ocup de restul planurilor: cumpărat bilete de avion, rezervare hotel etc. Cred că a fost excursia pentru care m-am documentat cel mai mult. Luni de zile am citit despre Paris pe Internet, ce e de văzut, ce e de făcut, unde e de mers. După ceva timp am început să obosesc. Toată lumea cânta osanale, despre cât de nemaipomenit, cât de extraordinar, cât de frumos e Parisul. Mai slabiţi-mă, m-am gândit. E un oraş ca atâtea altele. Cât de nemaipomenit poate fi? Am ajuns la Paris şi am pornit să explorăm oraşul si am uitat de toate astea. Câteva zile mai târziu, în timp ce stăteam la o terasă pe o străduţă lăturalnică, bând cafea, am realizat ca eram deja prinsă de vraja Parisului. Pur şi simplu iubesc Parisul. E nemaipomenit şi extraordinar şi îl iubesc. Parisul e pentru mine oraşul sine qua non al Europei de vest, chintesenţa culturii franceze şi europene. Are tot ceea ce îmi doresc la un oraş pe plan arhitectural, gastronomic, artistic şi social. E plin de viaţă şi de cultură. Am senzaţia ca cele trei vizite pe care le-am făcut la Paris, abia mi-au deschis apetitul. Sunt mult locuri pe care le mai am de descoperit. Ceea ce contează până la urmă e să fii fericit, şi asta e ceea ce Parisul îmi dă mie. Nu cred că mă voi plictisi vreodată de Paris, un loc în care mă voi întoarce întotdeauna cu plăcere, gata de explorat, de plimbări, de uitat la vitrine, de stat în cafenele, de gustat mâncarea, de râs de camerele micuţe, gata de a mă simţi ca acasă pentru că totul pare atât de familiar.

Câteva imagini din Paris:

Biserica Notre Dame:

Pauză de cafea:

Place des Vosges:

Acoperişurile Parisului:

Muzeul Luvru:

Eiffel Tower:

Cotlete de miel:

Champs Elysee:

Sena:

O cafenea pariziană: