Mulţi dintre prietenii mei ştiu deja – nu e nici un secret la mijloc – că nu mă omor după mersul la plajă. N-aş merge atât de departe încăt să zic că urăsc să merg la mare, de fapt merg benevol la plajă de câteva ori pe an. Atâta doar că dacă am de ales prefer să merg la munte mai degrabă decât la mare. Cristi, bineînţeles, adoră să meargă la mare. De obicei negociem o zi de plajă contra un traseu la munte, ceea ce ne avantajează pe amândoi pentru că până la urmă mergem în ambele locuri.
S-ar putea zice că suntem norocoşi că locuim în California mare parte din an pentru că California are şi plaje şi munţi la numai câteva ore distanţă. Singurul neajuns e că în nordul Californiei nu se poate intra în apă fără un costum special şi ceva curaj. În fapt, în cei şase ani de locuit în California am reuşit să înot în ocean o singură dată; s-a întâmplat la Santa Cruz, două ore de condus la sud de San Francisco. Înotat vorba vine, pentru că nu prea îmi simţeam picioarele din cauza apei prea reci. Probabil că la bătrâneţe va trebui să plătesc pentru această distracţie 😉 Aşa că am reuşit să găsim un alt loc, la 5-8 ore distanţă de San Francisco care are şi plaje şi munţi şi unde putem înota fără să ne congelăm. Prima călătorie în Hawai’i n-a fost plănuită prea mult. Cum nu mă omor după mersul la plajă, n-aş fi ales să mergem în Hawai’i, despre care nu ştiam multe, iar cât ştiam era legat de imaginea unor plaje, ce-i drept plaje cu palmieri. Mai aveam 5 zile de vacanţă din cele 15 zile de vacanţă pe an pe care compania ni le oferea cu generozitate, zile pe care politica companiei le făcea dispărute la încheierea anului. Cum încă mai aşteptam după viza de muncă nu puteam ieşi din America, documentul pe care îl aveam fiind valabil pentru muncă dar nu şi pentru călătorie (de fapt puteam ieşi din America dar nu mă puteam întoarce). Aşa că în momentul când am aflat că nişte prieteni se duceau la o conferinţă în Kauai ne-am hotărît să mergem cu ei. Asta s-a întâmplat în decembrie 2001. M-am apucat să citesc despre Hawai’i şi am aflat ca sunt mult mai multe de făcut pe insule decât stat la plajă. Vacanţa în Kauai a fost super, aşa că ne-am reîntors în Maui în aprilie 2005. De data asta am încercat ceva nou, “snorkeling” şi a început să-mi placă la plajă. După Maui am vorbit cu Cristi că cel mai probabil n-o să ne reîntoarcem în Hawai’i. Am venit, am văzut, mai sunt multe alte locuri care merită vizitate pe lumea asta. Dar pe urmă m-am gândit că mi-ar placea să văd Parcul National al Vulcanilor aşa că după tratative cu Cristi am decis să venim iar în Hawaii, de data asta pe Insula Mare.
Aşa că duminică dimineaţă am luat avionul din San Francisco spre Kona, Insula Mare. La aterizare am avut prima surpriză. Aeroportul e construit în mijlocul unui câmp de lavă, rămăşiţele unei erupţii din 1800. Autostrada Regina Ka’ahumanu, pe care am mers ca să ajungem la hotel, străbate si ea imensul câmp de lavă neagră, stropit ici şi colo cu grafitti din pietre albe cu inscripţii ca “Brandon o iubeşte pe Jenny”. Am ajuns la hotel pe la 5 după-amiază şi cum nu mai era mult timp până la căderea întunericului ne-am găsit un loc pe o terasă pe plajă şi ne-am uitat la apus, bând Mai Tai-uri (altă descoperire din Maui). Fiind a treia oară în Hawaii peisajul insulei ne pare familiar; cu toate astea sunt unele mici diferenţe – şi probabil ca vom descoperi şi altele. Voi mai scrie despre Insula Mare în zilele următoare.
Imaginea lavei la aterizare
Apusul pe plajă
