Ne-am întors în California marţea trecută. De data asta călătoria cu avionul a părut mai scurtă şi parcă nu la fel de obositoare ca de obicei. Poate şi pentru că am dormit mare parte din drum. La fel ca în Bucureştiul pe care l-am lăsat în urmă, am găsit San Francisco foarte însorit. De obicei în ianuarie plouă foarte mult, dar nu şi zilele astea. Când am intrat în apartament mi-am dat seama ce mi-a lipsit cel mai mult cât am fost plecată: priveliştea de la fereastra din sufragerie.
Ne-am mutat în apartamentul în care stăm acum cu vreo 4 ani in urmă. Am venit să-l vizităm noaptea, după o zi lungă de muncă. Ştiam din anunţ că apartamentul are vedere dar nu-mi aduc aminte să o fi observat în acea primă vizită. Asta se întâmpla în 2002 când economia mergea foarte rău şi în fiecare zi auzeam la radio cum o altă companie de software dă afară 10000 de oameni. Ceea ce conta era că noul apartament ne ajuta să economisim $400/lună precum şi faptul că apartamentul era – şi este – protejat de o lege care nu permite propietarului să ridice chiria cu mai mult de 3% pe an. Aşa că am decis să ne mutăm. În ziua mutării am rămas amândoi uimiţi de cât de frumoasă era priveliştea din sufragerie. Ne-am întrebat cât de obosiţi trebuie să fi fost prima oară când am văzut apartamentul ca să ne scape aşa ceva. E primul lucru care sare-n ochi când intri în cameră. Iar noaptea când se aprind luminile în centru priveliştea e la fel de spectaculoasă. Mi-e dragă imaginea asta. De fiecare dată când sunt tristă e de ajuns să mă uit pe geam ca să mă simt mai bine. Şi de fiecare dată când mă uit pe geam descopăr noi detalii pe care mă întreb cum de nu le-am observat înainte. O să-mi lipsească când ne vom muta înapoi în România.
