Mărturisesc că atunci când m-am hotărât să merg în Japonia la sfârșitul lui martie am făcut-o pentru că voiam să văd Japonia în primul și în primul rând. Faptul că s-a nimerit să ajung acolo chiar în momentul înfloririi cireșilor a fost un bonus. Floarea de cireș este considerată floarea națională în Japonia. Japonezii o iubesc pentru frumusețea ei delicată și pentru existență ei efemeră, cuplând această vremelnicie cu mortalitatea și cu acceptarea cu grație a destinului. Simbolul sakura, după cum numesc japonezii floarea, apare des în arta japoneză, în picturi, pe obiecte de ceramică, în poezii și cântece, în film, în manga și anime, ca model pe kimonouri etc. De obicei cireșii înfloresc în Tokyo și Kyoto la sfârșit de martie și început de aprilie și rămân înfloriți în jur de o săptămână. Înflorirea cireșilor este sărbătorită prin hanami (care înseamnă chiar “privitul florilor”) care poate însemna simplul privit al florilor sau un picnic sub cireșii în floare. Hanami datează din perioada Heian (794-1191), fiind iniţiată la curtea imperială. Ulterior s-a răspândit, ajungând în perioada Edo (1603-1868) și la omul de rând. Cât de popular este hanami azi urma să descoperim cu ochii noștrii a doua zi, când am început explorarea orașului cu o plimbare în parcul Shinjuku-Gyoen.
Ajunse la intrarea în parc am stat mai întâi la o coadă lungă la controlul de securitate, unde ne-au fost controlate bagajele, apoi am stat la coadă la niște automate de unde am cumpărat bilete de intrare (200 yeni/persoană aproximativ €1.70). Noroc că în Japonia cozile sunt ordonate și eficiente, așa că în curând am intrat în parc. Prognoza înfloririi cireșilor este o adevărată ştiinţă în Japonia, unde Institutul Meteorologic japonez anunță începând de prin ianuarie înaintarea frontului sakura de la sud la nord. Se pare că anul acesta temperaturile au fost mai scăzute ceea ce întârziase cu câteva zile înflorirea cireșilor. Din cei 1500 de cireși cu care se laudă parcul, majoritatea, timidă, își aștepta încă rândul. Am găsit însă și câțiva cireși înfloriți, toți înconjurați de o armată de lume cu smartphone-uri care imortaliza în extaz florile de cireș. Ne-am oprit și noi, ca toți ceilalți, la primul cireș înflorit, am făcut poze din vreo 50 de unghiuri și am pornit mai departe să explorăm restul parcului, încercând să ne orientăm după o hartă în japoneză, pentru că nu găsisem una în engleză. Mulțimea s-a mai subțiat pe măsură ce ne-am îndepărtat de intrare. Al doilea cireș în floare întâlnit avea o mulțimea de fani mai mică, al treilea una și mai mică etc. În plimbarea noastră am dat peste un domn cu un obiectiv impresionant care fotografia cu răbdare fiecare floare de cireș în parte și care părea să-și fi dedicat întreaga zi acestei activități. Am dat și peste câțiva oameni mai tradiționaliști care își aduseseră șevaletele și imortalizau sakura în acuarelă. Peluzele erau pline de oameni veniți cu mic cu mare la picnic. Am citit că japonezii asociază coroanele cireșilor în floare cu norii; stând acolo sub cireșii în floare am avut și eu senzația unui nor roz pufos care plutea deasupra capetelor noastre.
Ne-am plimbat în voie prin parc, după care am pornit-o spre metrou. Am mers două stații pe linia Marunouchi, am schimbat pe linia Ginza, și am mers până la capăt, în Asakusa. Odată ajunse în Asakusa, în a treia zi în Tokyo am avut o revelație … legată de cutiile de gunoi 🙂 Strânsesem diverse nimicuri prin buzunare, servețele și bonuri de casă și vrând să scap de ele am realizat brusc că nu am văzut cutii de gunoi pe stradă de când am sosit în oraș. Căutând pe Internet am aflat că acest lucru se datorează atacului cu gaz sarin din 20 martie 1995. Atunci, cinci membri ai sectei religioase Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) au răspândit în staţiile şi pe liniile de metrou din Tokyo gazul mortal folosind niște pungi de plastic învelite în ziare. 13 persoane au murit şi peste 5000 de oameni au fost răniți. Japonezii au devenit foarte sensibili la vederea obiectelor necunoscute lăsate în stații, așa că una dintre măsurile de siguranță impuse după atac a fost înlăturarea coșurilor de gunoi din metrou. Au urmat cele de pe stradă și din toate locurile publice. Deși suspecții au fost arestați coșurile de gunoi nu au reapărut. Singurul loc în care am văzut coșuri de gunoi a fost în gară, dar până și acolo cutiile de gunoi erau dintr-un plastic transparent. Între timp japonezii au descoperit că orașul e mai curat de când toată lumea își cară gunoiul acasă unde poate fi sortat corespunzător așa că cutiile de gunoi nu au reapărut. Se pare că lumea e mult mai înclinată să arunce gunoi acolo unde există deja gunoi și oamenii continuă să facă asta chiar și când tomberoanele sunt pline (cred că nici nu mai e nevoie să explic asta). Tomberoane sau nu, cert este că Tokyo e un oraș foarte curat, în care ai senzația că ai putea umbla desculț pe stradă fără probleme. Pentru sticle și PET-uri poți folosi unul din multele automate de băuturi de pe stradă care în general au niște fante dedicate reciclabilelor; minimarketurile au și ele niște coșuri de gunoi fie înăuntru, fie afară, pentru plastice și ambalaje. Și pentru că tot suntem la capitolul obiceiuri, în Japonia este considerat nepoliticos să mănânci pe stradă și pe toată durata vacanței nu am văzut pe nimeni care s-o facă.
Asakusa este una dintre principalele atracții turistice din Tokyo și unul din puținele locuri în care se zice că încă se poate simți atmosfera vechiului oraș. La prima vedere este un cartier plăcut, plin de culoare și diferit oarecum de restul orașului. Îmi închipui că Asakusa e aglomerat în orice moment al anului dar de sakura mulțimea de oameni care umple strada este copleșitoare. Cel mai vizitat obiectiv turistic din Asakusa este templul budist Senso-ji, “cel mai vechi” templu din Tokyo, datând din secolul al VII-lea. Am pus ghilimele pentru că “cel mai vechi” templu a fost de fapt reconstruit în 1958. Tokyo a fost bombardat puternic de aliați în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind distrus aproape în întregime atât de bombe cât și de incendiile care le-au urmat – pe vremea aceea clădirile orașului erau în majoritate din materiale combustibile (lemn și hârtie). Din această cauză în oraș nu există clădiri mai vechi de 1945. Asta nu înseamnă că Senso-ji nu este impresionant (pentru că este). Intrarea se face prin frumoasa Kaminarimon (Poarta Tunetului), dotată cu un uriaș felinar de hârtie și cu două statui reprezentând doi zei șintoiști – zeul vântului și zeul tunetului. Kaminarimon mărginește strada comercială Nakamise, o stradă lungă plină cu magazine de suveniruri “made in Japan” (în realitate “made in China”, ca peste tot în lume, dar motivele sunt japoneze). Măști, kimonouri, evantaie, tricouri, pisicuțe maneki-neko despre care se crede că aduc noroc și bunăstare celor care le dețin, păpuși, diverse obiecte legate de ceremonia ceaiului, dulciuri și o mulțime de alte fleacuri. N-am putut mă abțin să nu scap de câtiva yeni, și am cumpărat niște semne de carte cu gheișe și pagode. Pe Nakamise aproape că nu aveai loc de întors. Bulevardul continuă până la o altă poartă ceva mai impozantă, Hozomon, pe două nivele, decorată și ea cu felinare, statui și niște opinci uriașe. Odată trecute de poartă am văzut și templul. În fața templului mulțimea se înghesuia în fața unui cazan uriaș plin cu tămâie aprinsă care emana nori de fum despre care se crede că este vindecător. Am intrat și în templul impunător, unde lumea se ruga pe același tipar pe care îl observasem cu o zi înainte: arunci o monedă, două plecăciuni, două bătăi din palme, alte două plecăciuni, o rugăciune scurtă. Și aici se vindeau amulete și se puteau cumpăra o-mikuji, niște bilete prevestitoare de noroc. Dacă omikuji conține o prevestire nefastă (am citit că unele dintre ele conțin mici blesteme), biletul trebuie împăturit și legat de un copac sau de niște suporturi speciale aflate în incinta templului, idee fiind se pare că ghinionul va rămâne agățat acolo împreună cu alte prevestiri rele și nu va rămâne legat de cel căruia i-a fost destinat. Mi-au atras atenția frumoasele picturile de pe tavanul templului despre care am citit mai târziu că ar fi cele originale, salvate din bombardamentul din timpul războiului.
De la templu ne-am îndreptat către râu, cu intenția de a-l traversa pentru a ajunge la Skytree. La rău am dat peste fantezista clădire Flamme d’Or, proiectul arhitectului francez Phillipe Starck, care părea să domine acea parte a râului. Flamme d’Or ađăpostește birourile celui mai mare fabricant de bere japonez, Asahi Breweries și vâzând-o nu m-am putut opri să nu zâmbesc, amintindu-mi că citisem undeva că localnicii o numesc, pardon my French, “rahatul auriu”. Am trecut pe lângă Flamme d’Or și ne-am continuat plimbarea în direcția Skytree. Tokyo Skytree este actualmente cea mai înaltă clădire din Japonia și a doua cea mai înaltă clădire din lume, având o înalțime de 634 de metri. Este folosit la transmisiuni de radio și televiziune și pentru deliciul turiștilor care pot urca în turn pentru a vedea panorama orașului. Într-o zi însorită și clară se poate vedea chiar și muntele Fuji, dar asemenea zile sunt destul de rare. După cum se poate vedea și din poze noi n-am avut parte de o zi prea grozavă. Ne-am bucurat totuși de priveliștea oferită de cele două etaje cu pereți de sticlă. Și aici era plin de lume și din nou am admirat cum japonezii reușesc să îmblânzească haosul creat de aglomerația umană. La baza turnului se află un mall, unde ne-a oprit să mâncăm după această zi lungă. Fiind de-a dreptul flămânde la șase după-amiaza am ales primul loc care ne-a făcut cu ochiul (ne-a îmbiat cu mulajele de plastic de la intrare 🙂 ), un restaurant coorean unde am mâncat mai bine decât m-am așteptat. După cină am pornit-o înapoi cu metroul, spre hotelul nostru din celălalt capăt al orașului.
Sakura în Shinjuku-Gyoen
Mulaje de mâncare în vitrina unui restaurant din Asakusa
Asakusa
Poarta Kaminarimon
Strada comercială Nakamise
Maneki-neko
Poarta Hozomon
Opinca uriașă de pe Hozomon
Cazanul cu tămâie vindecătoare
Templul Senso-ji
Panoramă cu râul Sumida
Clădirea Flamme d’Or
SkyTree
Cina