India cea incredibilă, episodul 5

Taj Mahal: În numele iubirii

Călătoria cu trenul de la Varanasi la Agra trebuia să dureze 12 ore dar a durat în schimb 16 ore și jumătate. Am înteles de la alți călători că asta nu e o supriză. În India atât orele de plecare ale trenurilor precum și orele de sosire afișate sunt …orientative 🙂 Nu sunt una dintre persoanele care sunt fanatice cu trenurile, care îți pot numi locomotive, lista specificațiile lor, spune de când o anumită rută e în funcțiune, etc dar îmi plac mult călătoriile cu trenul. Una dintre cărțile mele favorite, pe care o mai recitesc din când în când, e o carte de călătorii numită “Bazarul pe roți” de Paul Theroux (tradusă și în română la Polirom în 2014) care începe așa “Încă din copilărie, … , rar mi s-a întâmplat să aud cum trece un tren fără să-mi doresc să urc în el. Șuieratul acela al locomotivei sună ca un descântec: trenurile seamănă cu niște bazaruri irezistibile, care șerpuiesc fără hurducăituri, indiferent de relieful pe care îl traversează: și cu cât viteza crește cu atât mai binedispus devii”…”Dacă trenul este destul de mare și de confortabil, nici măcar nu-ti trebuie neapărat o destinație; îți e destul să ai loc la fereastra compartimentului și poți să devii unul din acei călători care sunt în perpetuă mișcare, călare pe șine, fără să ajungă și fără să simtă că ar trebui să ajungă vreodată undeva…” În “Bazarul pe roți” Paul Theroux merge cu trenul de la Londra în Japonia și înapoi și o mare parte din carte este dedicată mersului cu trenul prin India. Încă de când am citit cartea pentru prima dată, cu mulți ani în urmă, am visat să merg cu trenul prin India și să văd cu ochii mei o gară indiană. Iar “Varanasi Junction Railway Station” nu m-a dezamăgit. Am regăsit acolo “satul din gară” de care vorbește Theroux în cartea sa.

Trenul nostru s-a numit 14863 Marudhar “Express” și a plecat chiar din Varanasi, ceea ce s-a nimerit bine pentru că nu a avut mare întârziere. Trenurile indiene au 8 clase, deși nu toate sunt prezente pe toate trenurile. Noi am călătorit cu AC-Two tier sau AC2 o clasă care se pare că este preferată de mulți turiști străini pentru că este relativ curată, confortabilă și mai puțin aglomerată. Vagoanele sunt deschise, nu există cușete, cu câte 4 paturi la fereastră, 2 sus, 2 jos și câte 2 paturi suprapuse de-a lungul coridorului. Fiecare set de paturi are o perdea, pentru intimitate (nu că perdeaua ar fi oprit vânzătorii ambulanți care se urcau în fiecare stație cu marfă de vânzare). Un set de așternuturi este inclus în preț. Eu am avut primul patul de sus din vagon ceea ce a însemnat că în loc de 3 vecini am avut doar unul. Două toalete, una turcească, una în stil vestic. După cum mă așteptam cea turcească era un pic mai curată.

Deja se lăsase întunericul când ne-am urcat în tren așa că nu m-a deranjat prea tare că având patul sus nu aveam fereastră. Spectacolul se desfășura înăuntru. Cele 16 ore și jumătate au trecut în fapt destul de repede pentru mine pentru că obosită fiind după ziua caniculară de la Sarnath și după toată agitația plecării am reușit să dorm vreo 10 ore din cele 16. În rest am mâncat, am vorbit cu colegii de compartiment, am citit puțin. La capul patului am avut o priză care spre surprinderea mea chiar funcționa și unde am putut încărca diversele electronice. În compartiment era un grup de indieni care mergeau cu toții la o nuntă. Femeile păreau deja îmbrăcate pentru ocazie, în niște sari-uri frumos colorate. A urmat nebunia gării din Agra, un drum cu mașina întrerupt de o scurtă pauză de cafea iar într-un final am ajuns și la pensiune. “Aman Homestay Guesthouse” aducea puțin cu pensiunile de munte românești și promitea să fie un loc confortabil.

La prima vedere Agra e un oraș urăt. E poluat, murdar, aglomerat, dar spre norocul lui este printre cele mai vizitate locuri din India pentru că aici se găsește unul dintre cele mai încântătoare edificii din lume. Pe care am avut șansa să îl văd cu ochii mei în după-amiaza care a urmat, din acea zi care s-a nimerit să fie chiar ziua mea de naștere 🙂

Pentru mulți oameni Taj Mahal simbolizează India. Este în orice caz, fără tăgăduială, mândria Indiei, și aste pe bună dreptate. Povestea Taj Mahalului, pentru cine nu o cunoaște, este în același timp deosebit de romantică și deosebit de tristă. Shah Jahan a fost unul dintre cei mai carismatici și mai cultivați împărați moguli, care a construind palate și monumente în multe locuri din nordul Indiei. Când nevasta lui favorită, Mumtaz Mahal, a murit în timpul nașterii celui de-al paisprezecelea copil, Shah Jahan a fost atât de devastat încât se zice că a albit peste noapte. În amintirea lui Mumtaz și a iubirii lor, Shah Jahan a hotărât să construiască un mausoleu grandios. Construcția a început în 1632 și a fost nevoie de 20000 de oameni și de 20 de ani până când Taj Mahalul a fost complet. Iar rezultatul este întradevăr uimitor. Nu e de mirare că Taj Mahalul este monument UNESCO și că a fost ales drept una dintre cele “7 minuni ale lumii moderne”. Măiestria cu care a fost construit Taj-ul e absolut uimitoare. Se pare că ridicarea Taj Mahal-ului a golit visteriile împărăției ceea ce a făcut ca unul dintre fii lui Shah Jahan, speriat că nu-i va mai rămâne nimic ca moștenire, să-l întemnițeze pe acesta în Agra Fort. Se zice că din celula sa el a putut să vadă Taj Mahalul până la sfârșitul zilelor.

Unul dintre lucrurile extraordinare în ceea ce privește Taj-ul este că el arată diferit în funcție de ora din zi, pentru că delicata marmura albă de Makrana reflectă schimbările de lumină, astfel că frumosul mausoleu își schimbă culoarea, de la alb la galben, la auriu etc. Există nenumărate studii care speculează motivele care fac ca Taj Mahalul să fie o clădire atât de frumoasă și unică. Pe lângă schimbările de culoare în funcție de lumina zilei, care o fac să arate diferit la răsărit față de apus, noaptea sau în plin soare și pe lângă jocurile delicate de umbre datorate tot luminii, mai este invocată și perfecta ei simetrie în proporții și detaliile măiastre ale fațadei. E greu de descris impactul pe care îl are Taj-ul atunci când îl vezi pentru prima dată. Mai mare și mai grandios decât îți închipui la vederea reproducerilor dar în același timp cu o eleganță dată de proporțiile perfecte și o serenitate diafană datorată marmurei albe strălucind în lumină. Toate superlativele pe care le-ai auzit sau citit înainte de a ajunge aici, toate sunt binemeritate. N-aș putea spune că s-a coborât liniștea când am intrat pe poartă, era și greu pentru că grădinile gemeau de oameni, majoritatea turiști indieni. Dar peste toată agitația m-am simțit vrăjită la vederea ansamblului, și în curând am realizat că pierdusem din explicațiile ghidului pe care îl angajasem la intrare. Efectul de maiestate este amplificat și de amplasamentul clădirii. Mausoleul este flancat de patru minareturi așezate simetric, iar în fața lui o alee largă de access este împărțită în două de un canal cu apă cu niște fântâni. La jumătatea distanței dintre poarta de intrare Dawaza și Taj se găsește o platformă cu câteva bănci de marmură, platformă care a devenit celebră atunci când prințesa Diana a fost imortalizată în fața Taj-ului. În stânga și în drepta mausoleului de marmură albă se găsește câte o moschee din piatră roșie.

Odată ce începi să te aproprii ies in evidență detaliile, fiecare centimetru de marmură părând că spune o poveste. Taj Mahalul apare ca o frumoasă cutie de bijuterii supradimensionată. Încrustațiile constau în modele cu flori, caligrafie, versuri din Coran și modele cu pietre semi-prețioase. Înăuntru mausoleul este mai puțin impresionant. Câteva camere, dintre care cea centrală de formă octogonală, adăpostind replicile sargofagelor lui Mumtaz și Shah Jahan. Sarcofagele adevărate se află dedesupt, într-o cameră inaccesibilă pentru public. Interiorul e mult mai mic decât te aștepți privind clădirea din afară.

Ca multe alte orașe indiene, Agra este foarte poluată iar această poluare a afectat și frumosul Taj Mahal. Marmura albă devine încetul cu încetul gri iar Tajul nu este vizibil din depărtare din cauza poluării. Deși s-au luat unele măsuri – este interzisă construirea fabricilor într-o anumită distanță de mausoleu și automobilele sunt interzise la mai puțin de kilometru distanță – se pare că Taj Mahalul este în continuare în pericol de a fi deteriorat.

După o după-amiază plină, ne-am întors la pensiune unde am urcat pe terasă cu promisiunea că voi vedea Taj Mahalul în distanță. Întradevăr, minaretele erau vag vizibile prin atmosfera gri, amintirea unei zile de naștere cu totul deosebită. Am încheiat seara cu o cină delicioasă gătită de proprietară și de fiica ei.

Gara din Varanasi

Sala de așteptare de la clasa întâi

În tren

Gara din Agra

Camera de la “Aman Homestay Guesthouse”

Panoul cu lucrurile interzise în complexul Taj Mahal

Complexul Taj Mahal

Prima bere după multe zile de abstinență

Cina, gătită de gazdele de la pensiune