Călătoare

English version

Hawaii, Insula Mare, ziua a 4a. În a patra zi de vacanţă Cristi s-a răsculat şi a cerut să mergem la snorkeling după cum îi promisesem din San Francisco (am găsit pe web că traducerea la snorkeling ar fi “scufundare de suprafaţă” sau “scufundare cu tub de respirat”). Frunzărind ghidul de călătorie după un loc bun de snorkeling am aflat că unul din locurile recomandate de autori era foarte aproape de un vechi templu hawaian, Pu’uhonua o Honaunau. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri dintr-o lovitură, vedem templul şi pe urmă mergem la snorkeling. Am trecut din nou pe lângă câmpurile de lavă stropite cu pietre albe, pe lângă aeroport şi orăşelul Kailua, continuând să mergem la sud până când am ieşit de pe autostradă pe un drum care cobora spre ocean. Pu’uhonua o Honaunau se traduce ca locul de refugiu la Honaunau şi în trecut avea rolul de a spăla păcatele celor care încalcau legea. În vechime societatea hawaiană era guvernată de un sistem de legi foarte strict numit kapu conform căruia oamenii puteau fi acuzaţi de crime şi executaţi pentru cauze diverse dintre care unele ridicole cum ar fi “umbra vinovatului a căzut peste persoana şefului”, “vinovatul a mers pe aceeaşi cărare cu şeful” sau “vinovatul a mâncat în prezenţa unei persoane de sex opus” (se mai plânge careva că trăieşte în România anului 2007?). Oamenii credeau că astfel de încălcări ale legii aduceau mânia zeilor şi cu ea foametea, erupţiile vulcanice, valuri uriaşe şi cutremure, aşa că vinovatul era omorât rapid pentru a îndepărta furia cerească. Singura şansă pentru cei ce se făcuseră vinovaţi de astfel de crime era să ajungă la locul de refugiu, unde preoţii puteau conduce ceremonii care să-i absolve de păcate şi astfel se puteau întoarce la casele lor. Acuzaţiilor nu le era uşor să ajungă în locul de refugiu, fiindcă acesta se găsea chiar lângă palatul regelui, un loc plin de gărzi şi războinici. Astăzi Pu’uhonua o Honaunau e un parc naţional atât de liniştit şi frumos întreţinut că îşi merită numele de loc de refugiu. Ne-am plimbat un pic prin parc, printre palmierii slăbănogi şi reconstrucţiile unor colibe hawaiene, pe lângă zidul care separa locul de refugiu de domeniul regal şi pe lângă un templu din stuf, tot o reconstrucţie a unui templu vechi care obişnuia să adăpostească oasele a 32 de conducători. În mijlocul parcului plaja unui golf mic era plină de broaşte ţestoase care se încălzeau la soare. Am mers pe lavă până la ocean, încercând să găsim peşti în ochiurile de apă formate în golurile din lavă după care ne-am dus la snorkeling pe o plajă chiar la nord de locul de refugiu. Ghidul avea dreptate, locul era foarte bun pentru snorkeling, plin de peşti şi ţestoase. Pe drumul spre casă am mai făcut o oprire, la biserica pictată St. Benedict, o biserică catolică micuţă ai cărui pereţi au fost pictaţi cu scene biblice de către un preot venit tocmai din Belgia în 1899.

English version

Îmi făcusem planuri mari pentru a doua zi în Hawaii, dar a trebuit să le modific din cauza vremii. Iniţial voiam să facem un traseu de 6 kilometri dar când ne-am îndreptat spre punctul de pornire al urcuşului a început să plouă şi s-a aşternut ceaţa, aşa că am întors maşina şi am luat-o spre nord-vestul insulei. Şoseaua a început să urce şi în câteva mile a ajuns la 900m altitudine, care pentru noi înseamnă ceva ca Sinaia, adică brazi, dar în jurul nostru era numai câmpie şi din loc în loc nişte cactuşi. Am trecut prin câteva oraşele (deşi cred că sate ar fi descrierea mai potrivită la mărimea lor) şi ne-am oprit la valea Pololu. Din punctul unde ne aflam se vedea o plajă mică cu nisip negru înconjurată de stânci înalte care se terminau vertical chiar la marginea apei. Cred că faptul că locuim în nordul Californiei m-a răsfăţat un pic fiindcă deşi mi s-a părut frumoasă priveliştea, n-am găsit-o atât de deosebită pe cât era descrisă în ghidul de călătorie pe care îl aveam cu mine. Am mai văzut multe văi ca Pololu în California, pe autostrada 1 între San Francisco şi Monterey, ce e drept nu cu nisip negru . Am coborât în vale, şi când ne-am apropiat de plajă a început să miroasă oribil. Destul de repede am descoperit şi sursa mirosului, o vacă moartă, plină de muşte. Cum o fi ajuns acolo habar n-am. Dacă ar fi fost lângă stânci m-aş fi gândit că a căzut, dar vaca era chiar în mijlocul plajei. Cine ştie, poate a adus-o apa de altundeva. Plaja era plină de pietre, bolovani mari şi mici şi ici şi colo nisip negru, foste pietre vulcanice pe care oceanul le măcinase. Ne-am plimbat un pic pe plajă, am făcut poze şi ne-am hotărât să ne întoarcem. La un moment dat Cristi îmi povestea că a citit un articol despre cum produc plantele metan şi eram aşa de prinsă de subiect şi mintea îmi era în toate parţile (printre altele mă gândeam cum să ocolesc vaca pe cât mai departe fiindcă mirosea ca naiba), că nu m-am uitat unde calc şi m-am trezit pe jos. Din fericire nu mi-am rupt nimic, spre dezamăgirea lui Cristi care se şi visa stând la plajă următoarele zile :)) M-am ales doar cu o bubă mare în genunchi din care curgea sânge. Chestia asta m-a fascinat foarte tare, cred că n-am mai căzut aşa de vreo 10 ani, drept care tot drumul înapoi pe cărare l-am petrecut descântând buba (cred că devin cam ipohondră).

Am luat iar maşina şi am pornit la drum, următoarea oprire fiind în Kapa’au unde am făcut o poză cu statuia lui Kamehameha cel Mare, probabil cel mai mare rege hawaian, cel are a cucerit, pardon, “unificat” toate insulele. De aici am vrut să mergem să vedem un heiau – un templu hawaian – dar nici aici n-am avut noroc. Drumul era nepavat şi plin de gropi pline la rândul lor de noroi şi ne-a fost frică că rămânem cu maşina-n drum. Maşina pe care o închiriasem era destul de înaltă, dar şi gropile erau adânci. Ne-am întors la hotel şi fiindcă mai era ceva lumină afară ne-am plimbat în jurul unor bazine de peşti de la hotelul Mauna Lani. După plimbare ne-am dus să luăm masa pe malul mării, să vedem din nou apusul soarelui.